INTROVERSIE

 

Am privit într-o veche oglindă,
Iar o ea m-a privit în ochi
Și mi-a zâmbit atunci când eu i-am zâmbit,
Și ea a tăcut.
atunci când și buzele mele au amuțit.

I-am spus povești lacului
Rece, precum marmura -
Am vrut doar să-i fiu alături noaptea,
Să ne alinăm dorurile-mpreună,
Mângâind luna cerului, în apa sa lină…
I-am și cântat,
Dar el, lacul, a tăcut.

Am surprins un chip în geamul ferestrei prăfuite
Și am vrut să îi ating ochii blânzi,
Să îmi înnod degetele în păru-i fin,
Care-i încadra obrajii trași…
L-am tot rugat să mă lase -
Dar el, chipul, n-a răspuns.

M-am plimbat, rătăcind pe străzi
Și m-am uitat la oameni:
N-am putut să le zăresc privirile
Având capetele atât de plecate...
Simțeam că mă doare.

M-am oprit lângă o băltoacă,
ce se afișa nestingherită sub cerul înstelat
Și am zărit în ea o ființă de lumină:
Bucuroasă, îi zâmbeam,
În timp ce o priveam, când ea vorbea;
N-am vrut să o supăr,
să îi spun că… nu o auzeam.

Cu mintea tulburată, am mers mai departe,
Căzută pe gânduri întortocheate,
Când am simțit deodată
Că ceva mă arde:
Era dorul de vorbi
Și de a fi auzită
într-o lume surdă,
care nu mai ascultă
Fiind prea grăbită
Să se-ndrepte spre nimic,
Să năruie totul, într-o clipă -
Și asta m-a durut.

M-am întors la oglinda
Pe care n-am înțeles-o la-nceput;
Și, cu multă răbdare
M-am așezat pe un scaun, în fața ei
Privind direct în ea, pe ea,
Acea ea, care n-are nevoie de cuvinte
Pentru a fi înțeleasă și iubită.

I-am oferit o mângâiere rece,
Trasată firav,
cu degetele pe sticla din care mă privea
Și știu că a înțeles,
c-am înteles și eu, într-un târziu,
Taina ce-n suflet o purta.

De atunci, am hotărât să îi scriu
Când vreau să ne-nțelegem,
Să învăț să tac și să mă ascult,
Pentru ca ea să poată sa-mi spună
Câteva cuvinte sau să-mi țină prelegeri.

De atunci, când privesc în oglindă,
Și ea ma privește în ochi,
Ne zâmbim părtaș,
Complice la nebunie!

Între timp, am învățat să ascult și lacul
Care mi-a vorbi mereu, în felul său -
Eram eu prea neînțeleasă,
Încât să-l pot pricepe și pe el.

Cât despre chipul din fereastră -
Am remarcat că e precum sufletul meu:
N-am cum să îl ating într-un alt loc
Mai departe de mine,
de ceea ce însumez eu.

Apoi am revenit pe străzi
Și am acceptat că suntem mult prea diferiți,
Că într-o lume imensă, accelerată
Devenim și noi de neoprit...

Asta până când ne vom oglindi chipul
Într-o nouă baltă,
ce se va ivi în calea noastră întâmplător
Și vom observa că timpul aleargă mai rapid ca noi,
Într-un ritm amețitor.

Și atunci ne vom privi mai des
Și ne vom căuta să ne vorbim;
Pentru că oricât de diferit ar fi drumul ales,
El nu ne împiedică să ne iubim...

Chipul din oglindă
e doar o reflexie,
Ar spune clar și răspicat singurătatea,
Accelerând spre introversie.

Sursa foto: https://www.neurofm.ro/ce-am-invatat-din-a-fi-sincer-cu-mine-insumi/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean nr. 10/2021