Se aud de departe, se aud puternic și vin năvală șoapte
Peste simțu-mi adormit, căzut în visare, cumva la întâmplare și totuși aleasă
Acea stare de amorțeală, în care spun că nu simt și că nu aud pentru că dorm;
Însă ecoul... ecoul m-ajunge, el mă dezmiardă, mă adoarme
și îl simt cum îmi bubuie prin suflet,
Mai puternic ca oricând.
Se aseamănă unui cânt nepământean,
De parcă ar fi balada unor simțuri de care sunt străină -
Și totuși, sunt ale mele,
cele din starea de visare,
Când, adormită fiind, mă trezesc la viață
și încep să scriu,
Animată de șoapte ce-mi pătrund prin timpane și se strecoară în mine adânc, adânc de tot,
Îmbrăcând chipul unui prețios sonet.
Ale vieții ecouri plutesc în neant,
se adună în muguri, apoi înfloresc,
Se transformă în fluturi și plutesc
Întru a nopții enigmă, regină peste întuneric,
Unde poposesc pe o ramură de liliac,
doar până la a vieții trezire
În zorii zilei, când fluturii devin ecouri,
Iar ecourile m-ajung din urmă și îmi mângâie părul,
Dându-mi fiori, oprindu-mă în loc din orice aș face
Doar să stau, să închid ochii, să le ascult și încep să zbor
Cu ale lor aripi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu