SALCÂMUL

În Bărăgan, perdelele forestiere din salcâmi sunt des întâlnite; clima și condițiile din acea zonă sunt de așa natură încât nu sunt prea multe alte opțiuni (eventual plopii și duzii) sau, și dacă sunt, poate nu sunt la îndemâna oamenilor. 

Prin urmare, de-a lungul multor terenuri, de-a lungul multor șosele, în câmpuri și de jur- împrejurul casei noastre din Nicolae Bălcescu se întâlnesc acești minunați arbori - salcâmii. 

Însă, în legătură cu ei, voi puncta, în continuare, alte aspecte - ceva mai profunde și mult mai subiective.

În fiecare seară, când îmi adorm comoara, îmi vin în minte multe, multe, multe gânduri și amintiri. 

Lui îi cânt Sara pe deal, a lui Eminescu, și, parcurgând strofele, amândoi privim în gol tavanul, ne "adulmecăm" unul pe altul, ne strângem de degetele mâinilor, iar eu amintesc de vreo două ori de salcâmul eminescian care, surprinzător, e cumva în strânsă legătură și cu viața mea.

Atunci mă întorc în timp, zbor cu viteza luminii și mă aflu acolo, într-un hol lung, alături de verii mei cu care am copilărit (Isa si Ali), la radio se aude muzică populară, iar noi așteptăm... așteptăm ca posesoarea acelor minunați ochi albaștri sau verzi, în funcție de cum au ei chef să arate în ziua respectivă, să termine de prăjit gogoșile din flori de salcâm...

Așadar, flori de salcâm, ouă, lapte, zahăr, ulei, mâini ca ale ei și inocență ca a noastră, aceea de pe atunci, înconjurați de iubire și de timp, pentru noi și pentru alții, și iată, dimineața perfectă, gustarea perfectă! Simplu și parfumat, ca acel loc la fel de simplu, încărcat cu atâtea amintiri...

Îmi vin și acum imagini în minte, cu noi, copilașii, cum împărțeam frunze de salcâm animalelor de pe bătătură. Unele rațuște mai curajoase îmi mâncau chiar din palmă - parcă simt și acum cum mă gâdilau fin cu ciocul pe degete, când apucau de frunzulițe. Ele erau flămânde și curioase, iar eu eram doar curioasă și dornică să le iubesc. Mereu am iubit animalele. Le-am văzut și încă le percep la fel de firave și de neajutorate într-o lume în care a ajuns să predomine cam orice, în afară de ceea ce trebuie. Totuși, parcă pe atunci, viața arăta altfel. Teama, furia, lașitatea ne erau încă străine. Eram doar niște copii, care se bucurau de bunicii de la țară, de normalitate și de fiecare clipă, de când deschideam ochii dimineața, și până îi închideam seara. 

...Așa că rămân cu ochii închiși și mă văd, tot copilă fiind, cu florile de salcâm în păr și după ureche. Eram tare mândră de podoabele mele de înfrumusețare și ele erau accesoriile perfecte pentru o domnișoară în devenire. Nu mai conta că uneori eram desculță. Așa îmi plăcea să umblu, măcar din când în când. Era ciudat de plăcută senzația aceea de diferență, dintre arșița de afară și lutul răcoros. Și mamaia nu mă certa, mă lăsa să simt pietrele și pământul sub tălpi. 

Alergam cu părul despletit pe străzile neasfaltate ale satului, pe câmpuri, apoi, plină de energie mă cocoțam prin copaci și mâncam corcoduși verzi cu sare, de cele mai multe ori cu mâinile nespălate. Nu auzisem noi pe atunci de E-coli sau Helicobacter, ori alți brontozauri pe care acum îi întâlnesc la tot pasul.

În încheiere, recunosc că în salcâm nu m-am urcat niciodată. Nu cred că m-ar fi primit. El este, în schimb, un bun ascultător. Știe prea bine câte povești și amintiri adăpostește întru ale sale ramuri, ori câte taine nu s-au împărtășit la umbra sa... 

Sursa foto: https://evz.ro/beneficiile-florilor-de-salcam-daca-le-consumi-ca-atare.html