Sfârșit de mai, 2019.
Mai bine de 4 luni de grădiniță, mai mult sau mai puțin complete - pentru că da, au fost și câteva concedii medicale pentru enteroviroze și eternul roșu în gât. DAR pot spune că AZI mersul la grădinița este ceva perfect normal și frumos pentru bebe Dominic.
M-am gândit să revin cu aceste completări asupra articolului https://andreeacioloboc.blogspot.com/2019/02/bebe-merge-la-gradinita.html?m=1 , observând că vizualizarea acestuia este destul de frecventă și asta mi-a confirmat că nu am fost singura care am suferit de mama focului, care am plâns la fiecare colț de stradă, la volan sau, pur și simplu, vorbind cu oricine despre copilul meu; aveam mereu nodul în gât care sugera mai clar ca orice cât îmi era de greu să accept că el nu mai este doar al meu și că trebuie să îl lansez în societate, în normalitate. Poate cam devreme, îmi spune încă sufletul, poate era prea frumos să mai stam o vreme în bula noastră, departe de viața care ne pândea oricum la prima cotitură...
Așadar, în acest moment suntem amândoi integrați, cu norma completă, în viața socială. Eu la servici, el la grădiniță, cu program prelungit.
Din prima dimineață de cand l-am dus, îi spuneam repetitiv, în timp ce conduceam: papi cu copiii, te joci cu copiii, faci nani cu copiii și, când te trezești, mami va fi acolo să te ia acasă.
E drept că l-am cam învățat cu mici recompense pe care și acum încă mi le caută în geantă astfel că așteaptă să primească ceva bun când mă vede, pentru că așa ne-a fost înțelegerea încă de la bun început.
Prin urmare, aceasta tradiție este prezentă și, indiferent de ce spune gura târgului, pentru noi chiar a dat rezultat. Desigur, a contribuit și faptul că mereu am vorbit cu el, deși era foarte mic. După cum spuneam, a început grădinița la 1 an și 10 luni. Dacă sunt voci care susțin că un copil atât de mic nu pricepe prea multe, ei bine, eu le contrazic și afirm că un asemenea copilaș întelege tot - că face doar ce îi convine, asta e o altă poveste :) .
A mai ajutat și faptul că am ajuns la o grădiniță de stat minunată, deși gândurile mele inițiale se îndreptau doar spre una privată. Dumnezeu a așezat totul astfel încât să nu fie posibil acolo, deși făcusem tot ce s-a putut; într-un final, recomandările prietenei mele bune mi-au ghidat pașii spre acesta grădiniță, în care conducerea ei face absolut tot ceea ce se poate pentru a ajuta părinții, să le fie mai ușor cu copiii chiar și în vacanțe; educatoarele sunt răbdătoare, iubitoare și bine pregătite, iar doamnele îngrijitoare sunt blânde și au grijă de copii, să fie curați, spălați, schimbați la timp.
Dominic mănâncă bine, pentru că mâncarea de acolo (livrată de o firmă) se apropie de gustul de acasă, participă la activitățile interesante propuse de educatoare și doarme bine - mult mai bine ca acasă. Prin urmare, la ora 16 și un pic când ajung, el este sătul, odihnit și bucuros să mă vadă.
E o senzație placută să îl las la grădiniță dimineața și să mă îndrept spre servici, fără să am inima cât un purice, ca atunci cand îl auzeam cum plânge disperat/speriat; și e de-a dreptul minunat să urc scările spre grupa lui după masa și să știu că dupa 8-9 ore, o să îmi văd puiul de care mi-a fost atât de dor și care a crescut atât de mult și de frumos, mai ales de când frecventează colectivitatea.
Așa, ca o concluzie... toate spaimele, toată durerea, toate lacrimile, "filmele" mai mult sau mai puțin fondate din mintea unei mame care a avut sau are o experiență similară cu a mea: toate, toate, toate trec! Timpul ameliorează orice. Nu se uită nimic, dar își pierde intensitatea. Intervine rutina, acceptarea, lansarea copilului și reintegrarea mamei/femeii în viața socială, aceea adevărată.
Acum ne bucurăm și apreciem cât putem de mult puținul timp care ne rămâne în fiecare după masă, de luni până vineri, iar sfârșitul de săptămână este oaza noastră feerică, plină cu îmbrățișari, pupici, gătit și mâncat împreună, timp petrecut în aer liber, cumpărături și multe altele.
Apreciem mai mult timpul. Sau mă cert mai mult cu el, în sinea mea, pentru că prea o ia la galop, iar eu nu sunt întotdeauna cu dârlogii în mână...
Mă simt liniștită atunci când îi spun lui Domi că a doua zi mergem la grădiniță, iar el reacționează frumos, începând să îmi spună câte ceva despre copii, papa și nani.
E adevarat că uneori încă ne este grea despărțirea. Ne îmbrățișam pe hol, strâns, cât de tare putem. Dar pricepe că mă voi întoarce.
Mami are treabă până la o anumită oră și trebuie să plece, iar tu, bebe mic, înger de copil, esti înțelept și responsabil mult prea devreme, așa că mă înțelegi, îmi întorci spatele să ne fie mai ușor și începi să te joci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu