PROFUNDĂ NEBUNIE

Pe înserat, cu luna în Cetatea Medievală

Într-una din nopțile prelungite - căci da, îți seamăn, tati, dorm prea puțin și nu-mi pare rău deloc - am închis, cumva cu un sentiment de goliciune interioară coperțile ultimei cărți primite cadou de la mama ("Întoarce-te la mine" - Simona Lungu).

Ce mă fac în continuare fără povestea asta? Mă întrebam. Apoi am încercat să mă smulg din nebunia aceea, a ficțiunii. E atât de ușor să te lași prins într-o horă din care, atunci când ești azvârlit, la figurat vorbind, cu greu îți găsești echilibrul.

Cum adică, ce să fac? Am avut o viață și înainte de cartea aceea și o am în continuare. Cititul e doar un mic, foarte mic capitol din activitățile mele (la cât timp liber n-am, aș putea să spun că e extravaganță). 

Desigur că azi, privind în urmă și amintindu-mi de disputa interioară de atunci, zâmbesc. 

Îmi dau seama că, deși timpul trece, deși anii zboară, deși împlinesc imediat 30 de ani, zău dacă nu am rămas copila aceea naivă, care trăiește intens fiecare poveste de dragoste pe care o găsește în romanele care-i pica în mână.

Nici nu știu cum e mai bine să te prezinți: visător, cu capul printre stele, pierdut printre planete și îngeri care cântă la harpă, sau cu rădăcinile adâncite în lumea în care trăim, deocamdată.

Echilibru, Andreea, echilibrul dintre cele două. Și totuși, când începi să trăiești ceva, chiar și fictiv, nu-ți dă, oare, realitatea, prea dur cu apa rece peste ochi?

În noaptea aceea, am găsit un răspuns parțial; în ultima vreme, am privit în jur, am ascultat multe confesiuni și după ce am trecut totul prin filtrul creierului și al inimii, am ajuns la concluzia că lumea nu mai trăiește ca în acele povești despre care alții au scris, sau pe care acei alții și le-au închipuit. Din păcate, lumea nu prea mai crede în iubire. Oamenii nu mai au timp de iubit, pentru că lumea, pare-se, nu mai are timp...

Poveștile acelea aproape perfecte, există ele, oare? Sau doar se scrie despre ele? 

Uneori trăiești și privești totul cu alți ochi, cumva din exterior, de parcă ai trai, de fapt o altă viață, sau alții traiesc alte vieți sau una singură din care tu nu faci parte. 

Ești un terț, un martor cu un anumit rol, până la un moment dat. 

Azi, acum, ești și nu ești tu. E aceeași viață ca ieri sau ceva în tine s-a schimbat și nu te mai poți identifica întru-totul cu ceea ce ai fost până ieri? 

Încotro? Te întrebi. Încotro? Și nu-ți răspunde nimeni. Nu știi către ce și către cine. Închide ochii și ascultă-ți inima, chiar de-ar fi uneori să mai calci peste ea, peste voința ei. Macar fă-i pe plac și ascult-o. Poate altă dată, într-un alt mod, într-o altă viață, petalele florii de lotus se vor aranja în forma aceea minunată, pe care o are acea floare, și nu vor mai fi împrăștiate de-a lungul apei. 

Totul e cu un sens, care azi, desigur că te depășește, altfel n-ai mai avea această ceartă interioară cu gândurile acelea nebunești. Dar care nebunie, oare? Dorințele înfrânate, oprite, pedepsite sau a gândurilor nărăvașe care nu te lasă să dormi? Oricum ar fi, e nebunia ta. Enjoy it!