JOCUL CĂRȚILOR

Mă întorc în timp,  în vremurile acelea simple și plăcute, când scriam cu stiloul pe hârtie. ..
Ce emoție și ce mândrie când am trecut de la acesta din urmă la pix! Învățătoarea trebuia să aprecieze caligrafia fiecăruia, încât să ai liber la „marele pix”, care aluneca mai rapid pe hârtie decât stiloul.
Am evoluat și azi ajung să îmi scriu gândurile în Notes în telefon, apoi să mi le trimit pe email, ca mai apoi să le „cosmetizez” astfel încât să ajungă într-o formă bună pe blog și voilà articolul!
Dar vreau mai mult decât atât.
Acum mi-aș dori să țin din nou stiloul în mână. Să aud cum vârful său scârțâie pe hârtie în timp ce scriu și cuvintele îmi sunt dictate val după val de ceea ce simt.
Și vreau o carte. Numai a mea. Vreau să îmi văd cuvintele protejate de coperțile groase ale unei cărți care să troneze în biblioteca mea, a apropiaților mei și a acelora care își doresc sa mă cunoască.
Nimic nu mi-a plăcut mai mult, în copilărie,  decât sa mă joc cu cărțile, să le miros, să le îmbrac în hârtie A4 peste coperți, să le aranjez și re-aranjez în bibliotecă.
Eram bibliotecara, aceea ființă responsabilă de ele, care le păzea și le iubea.
Și azi iubesc cărțile.  Dar chestia cu bibliotecara nu prea mi-a ieșit, așa că păstrez mirosul lor în suflet.
Am iubit cărțile și când eram studenta la Drept. Atât de mult, încât am continuat și cu un masterat în domeniu. Erau multe cărți și voluminoase,  dar a fost o reală plăcere să trec peste fiecare provocare - examenele.
Mai mult, în anul 1, mi-am făcut o promisiune: că voi absolvi fără să știu ce înseamnă aia restanță. Ca voi fi la buget și bursieră. Și m-am ținut de cuvânt.
Nu am fost o tocilară (prea mare), doar că am iubit cărțile și am respectat profesorii. Am mers la cursuri și îi ascultam, în timp ce vorbeau. În rest, aveam suficient timp liber să mă distrez și cu prietenele, până la sesiune.
Au trecut anii... și mă visam mare magistrat. Apoi am înțeles rapid că viața reală nu e ca în cărți. Și m-am orientat spre avocatură. N-a fost să fie cu intrarea în Barou, și,  fiind primul examen picat, și poate cel mai important din viața mea de până atunci, am fost prea dezamăgită de mine și de tot încât să o mai iau de la capăt. Mi-am spus ca dacă nu a fost sa intru din prima nu e pentru mine. Poate am fost prea dură cu propria persoană. Dar acesta îmi era un standard.
M-am mai „jucat” puțin în domeniul juridic, mai exact de-a consilierul juridic, la firme private, până a fost prea evident că nu asta este ceea ce am visat eu când eram pe băncile facultății. Deja mi se părea un domeniu prea clar de nedrept ce era, încât să continui -  eu îmi închipuiam cu totul și cu totul altceva atunci când "mancam" sute de pagini în 2-3 zile pentru fiecare examen din sesiune. Vina nu a fost a terțelor persoane. Am fost eu mult prea visătoare la începuturi. Atâta tot.
Consideram că nu pentru asta am absolvit o facultate și un master. Nu simțeam evoluție. Simțeam ca fac totul mecanic și că mă plafonez. Nu mai eram motivată. Viața nu e ca în cărți, știți? Eu am aflat ceva mai târzior...
Acesta este motivul pentru care totul a luat o întorsătură maximă și am abandonat acest cerc (nu știu dacă doar temporar sau chiar definitiv).

Iată un răspuns pentru mulți dintre foștii mei colegi - atât de an cât și de facultate - pentru membrii de familie și multi cunoscuți care, mai pe ocolite sau mai direct, mi-au spus că nu prea înțeleg ei ce s-a întâmplat cu avântul meu într-ale juridicului de l-am lăsat așa baltă.
Ce pot să zic? Vedem mai târziu dacă flacăra se va (re)aprinde...
Iubirea pentru cărți rămâne oricum. Indiferent în ce domeniu. Important e să fie de calitate.
Să spunem doar ca am lăsat puțin cariera la o parte pentru că am avut altceva mai frumos de clădit: familia!

Sursa foto:  http://www.explorimentez.ro/o-carte-ce-striga-dupa-tine-sa-o-citesti-acum/