joi, 6 august 2015

STRADA FICȚIUNII



Vie și plină de valori, deschisă dar precaută în privința vizitatorilor săi, din nevoia de a-și proteja comorile...
Nu este o stradă pe care te poți plimba oricând, oricum.
Este o stradă pe care trebuie să pășești cu eleganță și cu inima deschisă, să-ți abandonezi problemele și să te lași purtat de tot ceea ce ai mai pur în tine.
Acolo nu ai voie să minți, nu ai voie să faci rău și nici nu e necesar să impresionezi prin opulență.
Ceea ce trebuie să faci este să fii TU și să te avânți în ea doar atunci când ești pregătit să te cunoști - căci ea te va ajuta să începi să te descoperi și să te bucuri de ceea ce vei găsi în interiorul tău. Aceasta este Strada Ficțiunii...

Eram mică, să fi avut vreo 12-13 ani când l-am cunoscut cu adevărat pe Mihai Eminescu, pe această stradă - la propriul lui stand intitulat „Poesii”. A fost, este, și va fi, poetul meu preferat. El este ca o carte deschisă care îți dezvăluie, prin versurile sale, comoara sa cea mai de preț: inima, cu toate sentimentele sale.
El m-a învățat să visez cu ochii deschiși la iubire, când încă nu făcusem cunoștință cu ea. Cine, oare, nu a auzit de Luceafărul? Cine, oare, nu a reținut măcar câteva versuri, dacă tot l-a citit și recitit? Cine oare nu a lăcrimat în fața poemelor lui Mihai Eminescu?

Tot pe această stradă, imediat după Eminescu, stă George Bacovia, cu ale sale simboluri plumburii și violete.
Eminescu m-a învățat să fiu romantică - o romantică incurabilă - iar Bacovia m-a adus cu picioarele pe pământ, atunci când nu era loc de prea mult romantism.
Aceștia sunt precum Polul Sud și Polul Nord; dar ambii poli există și au un rol prea bine definit și esențial. „(...) Amurg de toamnă violet ...Doi plopi, în fund, apar în siluete -- Apostoli în odăjdii violete -- Oraşul e tot violet”. Pe Bacovia trebuie doar să îți dorești să-l înțelegi şi atunci vei avea acces la imaginaţia lui, la sufletul său.

Pășesc mai departe și trec de poeții noștri și îl zăresc pe Gabriel García Márques: stă pe un fotoliu, pe partea stângă a Străzii Ficțiunii, visător și îngândurat, la propriul său stand. Simt că mă așteaptă să facem schimb de impresii în privința operei sale „Dragostea în vremea holerei”. Prin urmare, îi spun că am citit această carte într-o singură noapte, căci n-am putut să o mai las din mână. „Dragostea în vremea holerei” este una dintre cărțile care mi-a intrat în suflet, citită și într-o perioadă în care aveam nevoie de această lectură. Nu poți rămâne imun în fața iubirii pătimașe dintre Florentino Ariza si Fermina Daza, întreruptă brusc, mult prea devreme, și mai apoi continuată, într-un târziu. Nu poți rămâne de neclintit citind această pasionantă poveste de dragoste, frumoasă și tragică în același timp. Personal, mi-a vindecat sufletul atunci când am avut nevoie, când trebuia vindecat.

Apoi, iată-l... următorul stand, și nu ultimul, pentru că lista scriitorilor valoroși ar putea continua la nesfârșit.
Dar acolo este el, cel care mă inspiră, care transmite adevăruri pure mascate de  „ficțiuni”. Cum poate fi ficțiunea adevăr? Simplu, vei descoperi citind cărțile (învățăturile) lui Paulo Coelho: „Alchimistul”, „Adulter”, „Învingătorul este întotdeauna singur”, „La râul Piedra am șezut și-am plâns”, „Manuscrisul găsit la Accra”, „Veronika se hotărăște să moară”, ș.m.d.

În scrierile sale, totul este profund, totul este sentiment, totul este morală, sfat, înțelepciune, evoluție sau crud adevăr al involuției.

„Adulter” - descrie o etapă prin care mulți dintre noi trecem, căci criza de timp, nemulțumirile, dorința de nou, de aventură, frustrarea - sunt factori care nu vin în ajutorul unei căsnicii și ajungem să nu mai fim mulțumiți sau împliniți de ceea ce avem mai frumos lângă noi.
De multe ori trebuie să ne izbim dureros de asfalt, pentru a ne găsi puterea de a ne ridica, de a ne reculege și a învăța să ne iubim și să iubim cu adevărat.
De ce „Învingătorul este întotdeauna singur”? Pentru că aceasta este lecția de viață: singurătatea este prețul pe care „învingătorul” trebuie să-l plătească societății pentru locul său fruntaș. Și nu doar societății, ci chiar EU-lui său, rănit din cauza superficialității, materialismului, avariei. Pentru că nu apreciază adevăratele valori. Și toate acestea au preț... unul foarte scump.

Toți cei de mai sus își merită locul pe Strada Ficțiunii! Ce-ar fi dacă nu ne-am mai delecta sufletul cu operele lui Eminescu despre iubire, romantism și suferință; cu operele lui Bacovia care să ne aducă cu picioarele pe Pământ atunci când gândurile ne zboară prea adânc în Univers? Cum ar fi dacă n-am spera și visa până în ultima clipă a vieții și nu am căuta împlinirea, precum Florentino Ariza a lui G.G. Márques? Cum ar fi viața fără adevăr și înțelepciune, valori transmise de Paulo Coelho prin operele sale? 
Părinții, profesorii întâlniți pe parcursul anilor de școală și instinctul au fost și sunt ghidajul meu într-ale străzii ficțiuni - m-au îndrumat mereu spre cele mai bune alegeri.

Peste câțiva ani, pășesc din nou cu încredere pe această stradă luminoasă. Însă acum nu mai sunt doar un cititor. Sunt la fel de fascinată ca atunci când am pășit pentru prima dată pe Strada Ficțiunii: energia vibrează, cuvintele scriitorilor curg - stoluri, stoluri de cuvinte, mii de cuvinte - care transmit gânduri, gânduri pline de sentimente, iar sentimentele sunt frumoase, deosebite, calde. Mă simt împlinită aici, printre ei.
Undeva, pe aici, am și eu un stand, ca cel al scriitorilor pe care îi stimez, și aștept să ies în întâmpinarea oamenilor dornici să mă cunoască. Îi aștept, așadar, să povestim și să ne sfătuim, să împărtășim sentimente și gânduri prin cuvinte.

Precum adevărurile din ficțiunile lui Paulo Coelho, acolo, în Strada Ficțiunii, sunt EU - cea autentică, cu ceea ce știu mai bine să fac în această lume: să scriu oamenilor, să-mi scriu mie, să mă descarc, ca apoi să mă pot încărca din nou, și să scriu... Să tot scriu și să mă fac auzită, căci am prea multe de spus pentru a mă opri aici...

P.S. Ultima carte citită este „O regină în căutarea iubirii” scrisă de Anne OʼBrien. O operă fascinantă, o capodoperă de-a dreptul - care mi-a ocupat două seri, prelungite în noapte. Această carte o are drept personaj principal pe Regina Caterina de Valois - un suflet bun într-o căutare continuă a iubirii. Practic, reprezintă dovada clară a faptului că nu averea materială este cea care te împlinește și te face fericit și că din și pentru iubire, omul ajunge uneori să-și sacrifice sufletul, izolându-se de ceea ce are mai drag și mai scump pe lumea aceasta de pământean.

Mai mult ca sigur că și această scriitoare își merită un loc aparte pe Strada Ficțiunii, căci standul ei este nespus de valoros...

4 comentarii:

  1. Eminescu, Bacovia, Coelho, Márques,... "Sunt singur şi mă duce-un gând" nu spre locuinţele lacustre (că, oricum, e secetă), ci spre fata mea sensibilă. Zici că-ţi place Eminescu, Bacovia,... Păi atunci trebuie să punem de-o şezătoare. Pân' la bătrâneţe şi tot nu epuizăm subiectele. Eşti tare, Andrusk, sincer. Taicăl Giecsăn.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, ei... În sfârșit a venit și momentul invitației - de când o așteptam. Sunt de acord cu șezătoarea, n-am să mai aștept încă 25 de ani :) Așa că va fi în curând și o aștept cu nerăbdare. Mulțumesc pentru toate cele mai sus scrise. Am avut de la cine să învăț și să moștenesc ce trebuia moștenit. Pupici, Taicăl G. :*

      Ștergere