Iată-mă în fața unei coli de hârtie.
O pot privi din două perspective: fie aceea că este goală, fie că este atât de
plină de alb, încât o văd ca fiind lipsită de mesaje pentru mine, pentru că nu
o înțeleg.
Dacă e goală-goală, îmi revine
sarcina de a o umple. Deși îmi place să scriu, să desenez și nu duc lipsă de
imaginație, mâna îmi tremură cu creionul între degete. Ce să aleg să fac mai
întâi? Dar după aceea?
Dacă e atât de plină de alb încât mă
apasă și nu-i mai disting mesajele — fie sub formă de litere, fie de desene —
atunci, înainte de a construi ceva nou în ea, va trebui să curăț ceea ce
conține. Poate nu tot. Poate rezonez cu ceva de acolo și aș vrea să păstrez
acel lucru și pentru următoarea creație, care ar fi, de fapt, o transformare a
primei.
Dar cum fac să văd prin atâta alb, astfel
încât să știu ce e bine și ce e frumos să păstrez? Până unde poate merge
ștergerea, deci curățarea înscrisurilor inițiale?
Și dacă ar fi să compar coala de
hârtie cu viața mea, atunci aceasta din urmă este prima, sau este o
transformare continuă a celei care a fost cândva cea dintâi?
Dacă aș fi la prima viață, ar
însemna că n-am mai fost înainte și că acum, în sufletul meu, se pun primele
cărămizi din fiecare construcție care îl alcătuiește. Mi-am propus să reflectez
mai adânc despre ce înseamnă a fi nimic și asta va fi o scriere diferită, pentru
că merită din plin toată atenția mea.
Totuși, conștiința îmi sare peste
această ipoteză, considerând că am trecut deja de această etapă și, fără exces
de ego sau altele asemănătoare, o agreăm (noi, împreună) pe cea de-a doua:
aceea că, periodic, ciclic, are loc o epurare a peisajului, păstrându-se
aproape mereu câte ceva, reclădindu-se, cu mai multă trudă.
Uneori, și baza trebuie restaurată; aici
lucrurile se complică: durerea e cu atât mai mare, cu cât lucrul se săvârșește
în adâncurile ființei.
Când procesul e de regres, se
lucrează la cauză, la vindecarea bolii, pentru a readuce o bază solidă în
prezent; apoi, în acest prezent, poate avea loc evoluția sănătoasă și
armonioasă a sufletului meu.
Ei, dar până la acest „apoi” există
un interval, o distanță care cere multă energie și intenție în această
direcție. Iar ele nu pot apărea fără momentele-cheie de reculegere.
Acestea nu sunt „zen”. Nu se servește
cafea călduță și nu plutesc pe norișori, în timp ce în jurul meu zboară
unicorni. Din contră: sunt momente de trântă — la figurat vorbind — dar care
cam așa se simt la nivel fizic, până aproape de epuizare mentală.
Viața e o muncă perpetuă. Muncim,
desigur, în funcție de serviciul pe care îl avem, dar cea mai importantă muncă
suntem noi. Când am conștientizat asta, nimic nu a mai fost greu la propriul
serviciu — știam că munca cu mine este mult mai grea, pentru că nu mă văd
printre atâtea desene și înscrisuri vechi. Adesea nu știu până unde pot intra
cu radiera și de unde îmi pot lăsa imaginația să reconstruiască.
Atunci intervine ghidajul, care sună
cam așa: Acum dă-te la o parte și asistă.
Așa încep să apară pe coala mea de
hârtie noi poteci, un râu, un munte, oameni și cuvinte care le aparțin,
sentimente care ne definesc, care ne unesc sau ne despart, hopuri de sărit, de
ocolit sau de contemplat o vreme în fața lor — pentru a apărea noi cuvinte și
noi sentimente.
Și atunci… ce este viața mea, dacă nu
o coală de hârtie? Pare fragilă, dar e atât de plină de tot ceea ce sunt! Mâna
îmi tremură în continuare, pentru că nu văd prin atâta alb și totuși îmi doresc
să șterg și să reconstruiesc impecabil.
Dorința de a nu dezamăgi Demiurgul
îmi dă emoție și mă face adesea să fac pași înapoi, să nu am curaj.
Dacă aș înțelege că nu-L pot
dezamăgi și că singura care își provoacă dezamăgiri sunt eu… nu aș mai privi
arta ca pe o provocare care poate să doară, ci ca pe un fluviu care curge în
direcția potrivită, pentru a se vărsa unde trebuie: acasă.
Capu
Codrului, 14.03.2026
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu