TANGOUL ȘI VREMURILE

Încă din fragedă pruncie, suntem îndemnați să ne stabilim obiective, țeluri, să știm, din timp, ce vrem să devenim - oameni cu carte, cu avere, cu poziție socială și cu un viitor armonios, desigur...
Cum multe se vor și nu chiar toate se săvârșesc, sunt și nu sunt de acord cu aceste planificări. Și asta în pofida faptului că și eu sunt, la rându-mi, o tipicară…
Ei bine, nu doar o dată, viața mi-a mai dat și câte un brânci, pentru a-mi zgudui planurile din temelii și pentru a mă obliga să mă reorganizez în timp util, atât fizic, cât și sentimental.
Și iată că se poate!
Acum, că lianele și-au mai slăbit strânsoarea, pot confirma că nimic nu pică nechemat în destinul omului și că tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce simțim are, undeva, un scop și o explicație logică (dacă nu pentru logica minții, atunci este, cu siguranță, pentru logica sufletului).
Diferența majoră dintre un om și un robot este că primul are un suflet; și de aici, urmează restul diferențelor, care sunt cât se poate de clare. Nu voi lăuda creierul omului, pentru că și robotul ține bine pasul, cu tot cu ansamblul de piese, cabluri și baterii după el, ori ce o mai conține. Aici mă axez pe ceea ce adăpostește omul și pe ceea ce e mai presus de el, iar acel „ceva” îl ridică la rangul de ființă supremă. Iar ființa supremă nu poate fi programată după placul altcuiva.
Nu contest părțile benefice ale unei gândiri în avans, deci să ne proiectăm ființa și acțiunile într-un viitor apropiat, să avem dorințe; dar nu trebuie să facem din asta o obișnuință, pentru că riscăm să nu știm cum să ne comportăm dacă neprevăzutul ne ia prin surprindere, așa cum se întâmplă adesea.
Este mai sănătos să ne încredințăm fiecare zi Binelui, în voia Sa, și să facem tot ceea ce ține de noi să fim onești și să oferim ceea ce avem mai bun în noi. Trăim vremuri noi: boli noi, noi spălări pe creier, informații spuse doar pe jumătate și restul (re)interpretate. Oamenii cred și nu mai cred, iar cei ce cred nu mai știu nici ei în ce cred, de fapt și în ce să se încreadă.
Cu credința, tot înainte, aș spune. Crezi în ce vrei, dar crede în ceva! În primul rând, în tine. Apoi că totul va fi bine și fă tot ceea ce ține de tine pentru acel bine. Când binele tău îl întâlnește pe al meu, devine un bine mai mare. Când acest bine mai mare întâlnește un alt bine, crește. Și tot așa, încetul cu încetul și cu răbdare, efectul de robotizare va fi înlăturat, lăsând loc umanității, să iasă din nou, la suprafață.
Unde și când ne-am pierdut, încă nu îmi este foarte clar. Dar cert este că drumurile separate pe care le urmăm nu duc către unul comun, atâta timp cât interesul superior colectiv este anihilat de interesele individuale de energie joasă.
Domeniul cel mai sensibil în care suntem loviți cu nonșalanță este educația. Unii nu au acces la ea, din motive independente de ei, dar dependente de alții; iar alții fug de ea, mâncând pământul, din motive numai de ei știute.
De născut, cred că m-am nascut bine în anul revoluției; revolta vis-à-vis de ceea ce mă înconjoară privește timpurile de acum, parcă anormale, din anumite/multe puncte de vedere.
Desigur, depinde din ce unghi alegi să privești anormalitatea. Pentru mine, cel puțin, incultura și superficialitatea sunt, realmente, anormalități. De ce le-ai admira și de ce ai încuraja așa ceva?!
 
Oricum ai lua-o, bezna inculturii trebuie să fie cruntă. Și de aici, din educație, din cauza diferențelor ivite între principiile oamenilor, lumea se împarte în două, cu Groapa Marianelor între ele.
Mi-am spus gândurile mării. Cu ochii larg deschiși, întinsă pe șezlong, privind-o, cugetam la faptul că am tot ceea ce îmi doresc: sunt înconjurată de oameni prețioși, pe care îi țin aproape de suflet. Pe acei oameni îi iubesc, îi țin aproape, mă încred în ei și îmi face plăcere să îmi petrec timpul cu ei.
Restul, sunt doar alții, de care chiar dacă îmi pasă, nu îi percep ca parte din mine.
Admit că suntem un tot, o unitate, că energiile noastre se întâlnesc într-o zonă inaccesibilă ochiului uman, devenind acea uniune despre care vorbim mulți și prea puțini credem; dar la fel de adevărat este și faptul că, vremurile acestea accelerate, parcă turbate, pe care le trăim, nu fac altceva decât să realizeze o departajare între cei ce țin pasul cu ele, și cei care rămân, acolo unde sunt, în timp ce alții se înalță cu mult deasupra lor. Pare a fi o contradicție, dar nu e.
Există o uniune a sufletelor, însă aici umbrim Pământul ca oameni. Iar omul, din păcate, cu toate că este o ființă supremă, este departe de a fi un suflet pur, adică de a permite propriului suflet să se manifeste în starea lui primordială.
De aici și diferențele majore între ceea ce suntem și ceea ce am vrut să fim.
Este deranjant să vezi prăpastia. Te doare, ai vrea să scuturi din cap și să privești în altă parte, dar când deschizi ochii, ea e tot acolo. Te doare, îți e și milă, ai vrea să ajuți și te simti neputincios, te enervezi, apoi intri în faza de martor detașat și îți dai seama că fiecare este în treaba lui în lumea aceasta mare.
Cândva, sufletul se va întoarce într-un anumit loc, într-o anumită dimensiune, pe care o numim adesea spațiul fără timp, și va reîntregi unitatea care l-a așteptat să se întoarcă.
Până atunci, Timpurile se iau la trântă, iar eu dansez tango cu sufletul. El ține între dinți un trandafir de un roșu aprins, iar eu îl fixez cu privirea. Nu am nici o temere și nici un regret atunci când îl privesc direct în ochi.
Îi simt mâna cum alunecă lin pe spatele meu gol și respiratia rece în dreptul gâtului. Mă lasă ușor pe spate, arunc o privire în Univers, mă trec fiori pe șira spinării, apoi, printr-o arcuire rapidă, revin la poziția inițială, fixându-l cu privirea, zâmbindu-i, menținând ritmul...

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 9/2020