Când
noaptea se ridică și zorii zilei se ivesc,
Clipesc încet, încercând să cuprind
Cât mai mult din razele de soare
Ce se joacă vesele, printre frunzele arămii
Și prin al meu suflet, dând năvale,
După un somn adânc,
Lăsând în urma sa o cupă goală de vin,
Din care s-a servit licoarea mistică,
cu gust de pelin.
O vreme, sufletu-mi aleargă vesel
Prin frunzele scăldate-n auriu,
Iar apoi face saltul în lumea nevazută,
Prin care mă plimb desculță, hoinară în timp,
Și devin una cu pământul,
Când prin tălpi îmi scaldă trupul
Cu a sa binecuvântare.
Mă opresc să o respir și să o cuprind între palme:
E nemărginită și miroase a sare.
Razele mi-au devenit podoabe ce-mi îmbracă trupul,
Soarele de foc, ca în apus, îmi sărută chipul, iar
Acel cer, de acea culoare, îmi va dăinui mereu în suflet,
purtându-l cu grijă, învelit în iubire,
Ca pe o comoară, ascunsă-n adâncuri,
De buze pecetluită,
Până în cele mai vechi timpuri…
Schițez un poem închinat naturii,
Cu degetele apăsând tot mai adânc în solul fertil,
Simțindu-i răcoarea și mirosul de trecut,
amestecat cu tine și cu mine,
Și o vagă dulce amintire,
Precum un zâmbet pierdut și abia regăsit,
În contururile nopții ce va să vină
Ce-mi va opri genele să se unească,
Rămânând cu ochii grei de nedormire.
Mi-a fost dor să mă trezesc în zori de zi,
Iar steaua mea să mă vegheze din înaltul cerului,
Să m-aștepte să ies și doar să o privesc;
Da, mi-a fost atât de dor să-i spun lunii: bună dimineața,
Când soarele se asunde de iubirea ei rece, amețitoare;
Atât de naiv, atât de copil!
A venit toamna! îmi spun.
Desigur, m-a ajuns din urmă,
Iar acum mă cuprinde în brațe și nu mă mai lasă,
Mă strânge puternic, până amorțesc
Și scot din mine cuvinte, gânduri, versuri,
Pe care le pictez pe pânza țesută de ea,
Ce dăinuie întru eternitate.
Suflarea-mi e odă cântată
într-o limbă străină de auzul eului tău;
Ferice de cel ce-și lasă inima să-i vorbească
Măcar pe timp de noapte, când mintea tace
Și simțirile-i se trezesc din adânca adormire,
Pe care sunt pedepsite să o îmbrățișeze.
Tu nu pricepi.
Precum diminețile reci și dupa-amiezele arzătoare,
Suntem plini de reproșuri în zi - ce mare nebunie!
Iar noaptea ne surprinde iubindu-ne-n taină.
Nehotărâte ființe, așa, ca toamna:
nu știm pe care să lăsăm - soarele sau luna -
Să ne domine sufletul și simțirile.
Mintea mă doare. Gândurile mi se zbat
Între taină și visare, dulce si amar;
Privesc cum în urma pașilor tai,
se ridică tornada,
Cu un amalgam de nopți albe,
Întrebări rămase fără răspuns,
Pentru că nu le cauți în locul potrivit.
Mă simt viu, îți spui. Și știu că ești aici!
Nu te aud.
O frunză stă suspendată de o creangă,
Neștiind de' să cadă într-ale mele degete,
sau să-ncerce să ajungă ceva mai departe.
Într-a ei plutire, nehotărată, de altfel,
Mă atinge, ca o fină mângâiere,
apoi se-ndreaptă spre pământ,
Urmându-și chemarea, să-și ofere alinarea.
Te-aș așeza în palmele mele...
A venit toamna.
Pe sub frunzele ruginii,
Acunse de lumea-ntreagă,
În liniște să trăiască, una pentru alta,
Două inimi plăpânde bat cu putere,
Îmbrățișate fiind.
Da, a venit toamna...
Iar ele, inimile toate,
Sunt pe atât de vechi, pe atât de timpurii!
Clipesc încet, încercând să cuprind
Cât mai mult din razele de soare
Ce se joacă vesele, printre frunzele arămii
Și prin al meu suflet, dând năvale,
După un somn adânc,
Lăsând în urma sa o cupă goală de vin,
Din care s-a servit licoarea mistică,
cu gust de pelin.
O vreme, sufletu-mi aleargă vesel
Prin frunzele scăldate-n auriu,
Iar apoi face saltul în lumea nevazută,
Prin care mă plimb desculță, hoinară în timp,
Și devin una cu pământul,
Când prin tălpi îmi scaldă trupul
Cu a sa binecuvântare.
Mă opresc să o respir și să o cuprind între palme:
E nemărginită și miroase a sare.
Razele mi-au devenit podoabe ce-mi îmbracă trupul,
Soarele de foc, ca în apus, îmi sărută chipul, iar
Acel cer, de acea culoare, îmi va dăinui mereu în suflet,
purtându-l cu grijă, învelit în iubire,
Ca pe o comoară, ascunsă-n adâncuri,
De buze pecetluită,
Până în cele mai vechi timpuri…
Schițez un poem închinat naturii,
Cu degetele apăsând tot mai adânc în solul fertil,
Simțindu-i răcoarea și mirosul de trecut,
amestecat cu tine și cu mine,
Și o vagă dulce amintire,
Precum un zâmbet pierdut și abia regăsit,
În contururile nopții ce va să vină
Ce-mi va opri genele să se unească,
Rămânând cu ochii grei de nedormire.
Mi-a fost dor să mă trezesc în zori de zi,
Iar steaua mea să mă vegheze din înaltul cerului,
Să m-aștepte să ies și doar să o privesc;
Da, mi-a fost atât de dor să-i spun lunii: bună dimineața,
Când soarele se asunde de iubirea ei rece, amețitoare;
Atât de naiv, atât de copil!
A venit toamna! îmi spun.
Desigur, m-a ajuns din urmă,
Iar acum mă cuprinde în brațe și nu mă mai lasă,
Mă strânge puternic, până amorțesc
Și scot din mine cuvinte, gânduri, versuri,
Pe care le pictez pe pânza țesută de ea,
Ce dăinuie întru eternitate.
Suflarea-mi e odă cântată
într-o limbă străină de auzul eului tău;
Ferice de cel ce-și lasă inima să-i vorbească
Măcar pe timp de noapte, când mintea tace
Și simțirile-i se trezesc din adânca adormire,
Pe care sunt pedepsite să o îmbrățișeze.
Tu nu pricepi.
Precum diminețile reci și dupa-amiezele arzătoare,
Suntem plini de reproșuri în zi - ce mare nebunie!
Iar noaptea ne surprinde iubindu-ne-n taină.
Nehotărâte ființe, așa, ca toamna:
nu știm pe care să lăsăm - soarele sau luna -
Să ne domine sufletul și simțirile.
Mintea mă doare. Gândurile mi se zbat
Între taină și visare, dulce si amar;
Privesc cum în urma pașilor tai,
se ridică tornada,
Cu un amalgam de nopți albe,
Întrebări rămase fără răspuns,
Pentru că nu le cauți în locul potrivit.
Mă simt viu, îți spui. Și știu că ești aici!
Nu te aud.
O frunză stă suspendată de o creangă,
Neștiind de' să cadă într-ale mele degete,
sau să-ncerce să ajungă ceva mai departe.
Într-a ei plutire, nehotărată, de altfel,
Mă atinge, ca o fină mângâiere,
apoi se-ndreaptă spre pământ,
Urmându-și chemarea, să-și ofere alinarea.
Te-aș așeza în palmele mele...
A venit toamna.
Pe sub frunzele ruginii,
Acunse de lumea-ntreagă,
În liniște să trăiască, una pentru alta,
Două inimi plăpânde bat cu putere,
Îmbrățișate fiind.
Da, a venit toamna...
Iar ele, inimile toate,
Sunt pe atât de vechi, pe atât de timpurii!
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 10/2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu