Îmi este dor de perioada colicilor.
Mulți dintre voi îmi dați acum două variante: fie am înnebunit parțial, fie am înnebunit cu totul.
Dar să știți că îmi este dor... Îmi este dor de noi, cei de atunci. Părinții la început de drum. Eu, n-aveam încotro, trebuia sa „preiau frâiele”, indiferent de câți decibeli avea sonorul bebelușului. Soțul se uita întrebător când la mine, când la bebe: „Oare nu-i place de noi?” „Oare chiar așa de tare îl doare ceva?” „Dar ce are, oare?”.
Aceleași întrebări mă măcinau și pe mine. Doar că mai strecuram câte un cântecel sau un alint printre dinți în timp ce inima îmi era cât un purice când bebe plângea.
Când colicii se simt ca la ei acasă, bebelușii zâmbăreți de pe diferitele produse din magazine parca-parcă nu se aseamănau cu ce aveam noi în brațe în acele momente.
Și la noi această perioadă critică nici nu a fost atât de lungă ca la alți copilași.
Cu toate acestea, m-aș întoarce în timp, în primele 3 luni de viață extrauterină ale lui Dominic.
Atunci când el ar scânci aproape după fiecare masă, mi-aș spune mie, celei de atunci că totul trece atât de repede, încât nici nu pot realiza; mi-aș spune să nu-mi mai fie frică, că totul e bine; mi-aș spune că-mi va fi dor de plânsul neînțeles al mogâldeței dulci din brațele mele. M-aș lua de mâini și m-aș privi în ochi, cu zâmbetul pe buze și mi-aș spune: „Bucură-te de el acum. Simte-l, miroase-l, strânge-l în brațe și acoperă-l cu pupici. Nu-ți mai fie frică. Nu greșești. Totul este bine. Îți va fi atât de dor!”
Doar că în momentele acelea avem impresia că timpul se dilată. Că nu mai trec odată colicii, că bebe nu crește un pic mai repede „să ai de ce apuca”, să ne zâmbească.
Apoi ni-l imaginăm în funduleț, apoi cu dințisori, apoi ce drăguț va fi când va face primii pași, dar mai ales când vom dormi o noapte întreagă neîntreruptă.
În această zi Dominic a împlinit 7 luni. Am fost ușor melancolică. El e puțin răcit și fiind mai „gingaș” are nevoie de mine non-stop, sa fiu lângă el, să mă simtă, să mă atingă, să-i respir în ceafă, deși nu dorm. Doar... să stau cu el. Și eu am profitat din plin să îl țin în brațe și să-mi aduc aminte de dimineața zilei de 19 martie, ora 7.33 - primul plâns, din totul sufletul lui; câteva momente mai târziu, primul pupic de la mami.
Apoi am retrăit zilele și nopțile din spital. Nu prea știam cum să-l „manevrez”, dar era dulce și bun, vroiam sa-l țin mereu în brațe.
Externarea. Prima zi acasă. Primul somn în pătuțul lui, în camera lui. Prima noapte sub același acoperiș.
Colicii. Iar colicii... Recunosc că îmi doream să scăpăm odată cu bine din etapa aceea. Cu alte cuvinte, să grăbesc timpul cu vreo 3-4 luni. Iar timpul a fost ascultător și s-a grăbit atât de tare, încât de azi dimineață încerc să înțeleg: când, cum și unde s-a scurs?
Și acum... Avem un bebe mare. Se dezvoltă frumos, este vesel, stă în funduleț, are 3 mese pe zi, bea lăptic doar înainte de culcare și un biberon peste noapte. Este activ, suntem uniți, ne iubim, suntem ca timbrul pe plic. Și știu că este abia începutul - ne așteaptă o viață minunată împreună.
Cât despre acest articol, nu încep să dau sfaturi nimănui în ceea ce privește creșterea unui copil. Sunt destule site-uri, cărți, persoane, etc specialiste în așa ceva.
Eu m-am bazat mai mult pe instict și pe experiența prietenelor apropiate care au deja copilași.
Și totuși... nu mă pot abține să vă rog să nu vă grăbiți. Trăiți și respirați prin fiecare celulă, fiecare clipă și fiecare etapă a bebelușului vostru.
Noi ne apropiem cu pași repezi de perioada creșterii dințișorilor. Cu siguranță nu va fi ușor. Dar o voi trăi din plin, este o promisiune pe care mi-o fac chiar în acest moment. Și îmi mai promit ceva: că până atunci, voi savura fiecare zâmbet știrb, care e atât de dulce, și care știu că îmi va lipsi enorm!
Mi-am propus să simt altfel totul. Să nu o mai iau pe repede-înainte, să nu mai fac nimic mecanic, nici măcar atunci când îi curăț legumele pentru masa de prânz.
O să am grijă ca eu, cea care scrie acum, să o scuture bine pe cea care se trezește mâine și își planifică ziua. Am să-mi spun să nu mă mai comport ca un robot care trebuie să atingă niște standarde, ci să o trăiesc și, trăind-o, să-mi ajungă fiecare secundă în suflet.
P.S. Buchetul din prima poză l-am primit azi, drept mulțumire pentru ce am clădit (împreună) până acum. Iar eu am să adaug aici semnul infinitului.
 |
| Eroul nostru iubit. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu