RESPIRO

Îmi place ca, în prag de toamnă târzie,  când copilul doarme liniștit în cărucior, să merg încet și să privesc, adesea fără să gândesc - sau să îmi dau seama că gândesc.

Pășesc fără o țintă precisă, creierul mi se află în repaus,  iar telefonul pe mute. Nu vreau să știu nimic de nimeni și nici alții de mine. Sper să îmi fie iertată aceasta mică "escapadă", dar... Vreau acest timp scurt doar pentru sufletul meu! Și nu cred că este egoism. Ci doar păsare. Păsare de sine. Ceea ce e bine - zic eu.

Am poftă să respir aerul răcoros, și să îl simt în plămâni; să îmi las capul pe spate pentru câteva secunde și să privesc pierdută cerul (fără să intru în tufe cu tot cu carucior) - o hrană minunată pentru suflet; să mă uit la oameni și, de fapt, să văd prin ei; să îmi sărut copilul și să îl simt cald și bun când e cufundat în somnul ce îl face mare.

Așa îmi dau seama de urmele pe care calc - căci am mai fost pe aici. Sunt șterse, dar nu uitate. Pe atunci nu împingeam un cărucior care să poarte în el tot ceea ce am eu mai de preț în lumea asta. Pe atunci eram aeriană și fără de griji. Și acum calc pe aceleași urme pentru a realiza cât de împlinită sunt acum, mulțumită de ceea ce sunt și de ceea ce fac, simțind că merit ceea ce primesc și astfel să fie primit cu sufletul deschis acest dar de la Dumnezeu. 

Mi-a luat ceva timp să pricep că ni se dă atunci când suntem pregătiți să prețuim. Altfel e în zadar. 

Sursa foto: https://www.lifegate.it/persone/stile-di-vita/autoguarigione_respiro_nei_chakra