VIOLONISTUL

Târâş, târâş, cu pardesiul prin ploaie,

Cu pasu-i lin, de parcă nu i-ar mai păsa

De toropeala de afară,  ce curge în șiroaie,

Asemenea iubirii din inima sa.

Pălăria îi sta ușor aplecată,

Vioara pe umăr îi e suspendată,

Iar bocancii sună când lovesc asfaltul -

de parcă ar spune un crampei dintr-un vers -

În timp ce sufletul său țese necontenit un sonet...

El e în lumea lui, și așa vrea să rămână; 

Nu mai vrea să se amestece cu "ăștia făr' de timp", 

Căci are doar o viață,  și tot i se pare scurtă 

Când totul atârnă doar de un nevăzut fir...

E mult mai fericit așa,  trăind în lumea lui,

Simțind că este om adevărat, cu suflet și buze ce rostesc rugăciuni;

Și că poate oricând cu ochii sinceri să privească în adâncul cerului,

Cu focul dragostei sale încetișor mocnind, mai presus de trup,

Așteptând din mulțime să zărească al iubitei sale chip.

Cu spatele proptit de peretele unei case, 

Începe să cânte suav din vioară; 

Notele sale înălțătoare ajung până în eter,

Din care îngerii coboară 

Pentru a-i absorbi mai de aproape dulcele vers...

Sursa foto: http://ae-match.livejournal.com/132361.html