Cu ochii pierduți în pânza albă,
Privind în interioru-i, în adâncul țesăturii,
Pictorul stă și așteaptă răbdător
Ca sufletul să-l inspire și să-i îndrume mâna
Spre conturarea chipului unui biet muritor.
Cu imaginea lui s-a trezit de dimineață în minte,
Însă era atât de fragilă, cu toată tristețea care îi umbrește ochii,
Încât ar presupune o mare finețe
Să încerce să-i dea viață pe nuda panză din fața lui,
care absoarbe tocmai acele sentimente
Pe care el se luptă să le redea
Omenirii care va vrea să îi privească opera.
Începe a murmura o rugă,
Din când în când umezindu-și mecanic buzele,
Trezindu-și din amorțirea profundă muzele,
Amestecând pe paletă mai multe culori.
Apoi se apucă a picta fără să gândească,
Ore în șir, fără oprire,
Nopțile devenindu-i zile, iar zilele clipe,
Oprindu-se la porțile eternității pentru a-şi iubi din nou pictura.
Pocni din pensulă și viață i-a insuflat,
Omului care la început era prea fericit
pe limbile ceasului care măsoară în timpi iubirea;
Şi care apoi s-a-ntors în panza pe care a fost pictat
Cu capul plecat,
Devenind surd la glasul propriului suflet.
De aceea îi e atât de greu pictorului
Să contureze din nou chipul
Pe care apucase să-l vadă fericit,
Să-i simtă spiritul împlinit;
Iar acum e lipsit de inspirație
În privința a cum ar trebui să arate
O față de om în ochii căruia să redea umbre
În varii nuanțe, dintre atâtea culori!
Sursa foto: http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=CED2D5B404614E499F371386E3DDBDE6
Desen - Nicolae Grigorescu - Pictor la peisaj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu