Acum trăiesc acel moment în care îmi dau seama cât de fragili
suntem și cât de prețioase ne sunt zilele și nopțile cărora nu le acordam
atenția și importanța necesară – și nu pentru că nu le-am prețui, ci pentru că
pur și simplu parcă așa suntem noi construiți, să reacționăm la ceva abia
atunci când anumiți stimuli interni sau externi ne mai dau câte un șoc.
Nu, nu s-a întâmplat nimic rău în viața mea și nici nu-mi
doresc ca experiențele de acel gen să fie cele care mă maturizează, mă
responsabilizează sau mă trezesc.
Ba din contră, aș spune
că trec printr-o etapă în care mă bucur de momente de luciditate maximă, când
aș fi în stare să mă întorc în mine atât de adânc încât să-mi salut fiecare
celulă. Desigur, am exagerat acum puțin deși n-ar fi rău să ajung să fiu atât
de relaxată încât sa-mi aud sunetul inimii precum un cântec care-mi transmite
mai mult decât se poate auzi printr-un stetoscop.
Trăiesc această revelație într-un mod cât mai conștient și-mi
amintesc cum este sa mă afund în liniștea interioară atât de profund încât să
nu-mi mai pase de nimic, pentru că acolo, în pacea aceea pe care aș putea să o
măsor în câteva secunde umane, nu am ce schimba, nu se cunoaște suferința, prin
urmare nu aș avea de ce și pentru ce să îmi fac griji.
Desigur că tălpile-mi ating apoi realitatea și cu
zâmbetul fericirii tipărit pe chip mă întorc în locul unde oamenii pot și știu
să fie triști și îngândurați. Mă uit la ei și îmi închipui cum ar fi să fim
pictori-cu-puteri-supranaturale, sa le putem rotunji colțurile căzute ale gurii,
transformându-le în zâmbete largi, iar ochilor cu pleoape lăsate sa le dam
strălucire și putere de deschidere.
Am putea, oare? Și dacă am putea, am face acest lucru
pentru ei, mă întreb?
Iar dacă nouă ni s-a dat teoreticul-esențial-necesar al
vieții, din punct de vedere spiritual și material, suntem în stare sa ne
menținem la acest nivel?
Dar cei care nu-l au pe
acesta? Cum sa trăiască bucuria unei etape care conduce spre evoluție?
Și dacă așa au ales ei
sa fie, de ce suferă acum, de parcă ar fi uitați de propriul lor eu în negura
vieții?
Dacă viața are un sens al său, iar acest sens este de
fapt un drum format dintr-o multitudine de pași înainte, ce rost își mai au
abaterile, pașii laterali, potecile uitate și ramificațiile înfundate sau cele
care duc spre destinație, dar pe o altă cale?
De unde această avalanșă de întrebări fără răspuns, de
unde atâtea idei? Nu știu să răspund, însă un lucru este cert - azi sunt mai
sensibilă ca oricând pentru că este ziua uneia dintre cele mai importante femei
din viața mea, aceasta fiind una dintre bunici, motiv pentru care m-am axat pe
gândire și pe analiza unor aspecte care de mult nu-mi dădeau pace.
Aș vrea să poată citi fiecare cuvințel care o privește (din articolele trecute și din cel de acum),
însă, pe de altă parte, mă bucur de faptul că nu are acces la internet sau că
nu s-ar pricepe la navigat și de ar avea, pentru că aceasta este mamaia mea
adevărată - cea care își fixează ochelarii pe nas în timp ce povestește cu
pisicile și poate chiar mângâie câteva; când se împiedică de ele când îi suna
telefonul și se grăbește să răspundă; care încă face focul cu lemne; care se
rujează când merge sa le dea de mâncare porcilor pentru că altfel aceștia din
urmă se supără pe ea :)) ; cea care se respectă ca femeie și nu a renunțat la
ritualul de a merge cu trenul la București pentru a-și face manichiura și
pedichiura; cea care își poartă părul prins într-un coc cochet; cea care face cele
mai bune scovergi din lume; care spune cele mai frumoase povești și câte și mai
câte...
Azi, ca multe altele care au fost și care vor mai urma,
este o zi specială pentru mine și pentru cei care te iubesc cu adevărat, în care toate
urările noastre de bine, culese din fiecare suflet curat, se îndreaptă acum
spre tine, draga mamaie, te iau în brațe, te sărută și îți șoptesc un dulce „LA
MULȚI ANI!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu