SILENTIUM

 

Adorm.

Am obosit să alerg și atunci, firește, că mă opresc. Trag adânc aer în plămâni și închid ochii, stând cu mâinile în șold și cu capul lăsat pe spate.

Inspir, expir profund. Îmi golesc mintea de nebunie și încerc să nu mai gândesc. Ce glumă bună!

Parcă numai în ciudă, gândurile vin și-mi bâzâie în cap mai ceva ca un roi de albine... Îmi spun că nu le acord importanță, dar, ce să vezi, ele sunt tot acolo, tot mai gălăgioase și le aud perfect.

Desigur că nu este ușor să accept ceea ce nu este comod. Nu este ușor nici să fac cunoștință cu MINE, puțin câte puțin, în fiecare zi. Pentru că asta presupune multă muncă în a mă auzi mai des, în mod exclusiv, și la fel de des să nu-i mai aud pe alții. Și evident că nu este ușor într-o lume atât de mare, de complexă, în care ne întâlnim unii cu alții și ideile noastre se îmbină astfel încât nu mai știu care sunt ale mele, autentice, și care aparțin celor din jurul meu.

Dar îmi spun că dacă mă descurc, în general, în Universul acesta mare, n-are cum să fie altfel în ceva mai mic, ce face parte din el. Trebuie doar să vreau.

Îmi impun să nu mai aud glasurile, însă ele îmi bubuie în timpane.

Continui să respir profund și deschid ochii. Câțiva norișori îmi dau târcoale, apoi se îndepărtează.

Mă întind pe pământ și continui să privesc cerul.

Aleg eu câteva gânduri, acelea care îmi fac plăcere acum. Simt miros de cărți vechi, cu file galbene și textură scorțoasă, de la trecerea anilor peste poveștile lor.

Apoi îl aud pe Eric Clapton, cu vocea lui caldă, fredonând Tears in heaven, privind în continuare cerul albastru, senin, adânc și atât de misterios, văzut de aici, de pe Pământ.

Respir tot mai adânc și mai rar.

Razele soarelui îmi pătrund în iriși, contopindu-se cu ei. Pete de culoare dansează în jurul meu iar eu îmi simt ochii tot mai grei și mai grei, iar pleoapele-mi apasă.

Ochii îmi stau întredeschiși, atât cât să observ câteva păsări care zboară liniștite, departe, în zare.

Un fluture mi se așează pe piept și începe să se ridice și să coboare odată cu el, ori de câte ori inspir și expir.

Nu mai aud nimic. Glasurile au tăcut. Liniștea m-a cuprins. Am luat un repaus de la haos. Un fel de a ieși din horă pentru a învăța un dans mai sublim, individual, în care îmi dau voie să mă manifest și să dansez doar după cântarea propriului suflet.

Astfel de clipe sunt metamorfoza spiritului și al trupului care nu cer altceva decât voința și curajul de a urma ceea ce sunt, ceea ce îmi doresc să fiu.

Rămân acolo unde sunt atât cât e nevoie.

Voi simți care va fi momentul potrivit să mă trezesc.