FILE DE POVESTE

Mă apropii cu pași siguri de realizarea unui vis de-al meu și, bucurându-mă de emoțiile acestei „drumeții”, mi-am propus să nu mă grăbesc, ci să savurez fiecare clipă.

Cândva, mi se părea că acest ceva important este atât departe de mine, de putința de a realiza ceva atât de material, dar care adună atâtea sentimente...

Azi m-am întrebat de ce? De ce am crezut că nu voi fi în stare de mai mult și de ce i-am privit mereu pe alții cu atâta stimă, încât pentru mine nu rămânea prea multă? Nu înțeleg nici acum de ce n-am avut în tot timpul acesta încrederea și forța pe care le am abia acum în mine... De ce, oare, oamenii nu se învață minte de la bun început, ci recunosc beatitudinea abia după ce s-au tăvălit puțin prin iad...?

Cuvintele acestea pe care le vedeți acum în fața ochilor sunt terapia mea. Scrisul este terapia sufletului meu. Nu am nevoie de nimic altceva, decât de momente în care să mă adun din locurile în care m-am tot împrăștiat și să mă reîntregesc; pot face asta singură, pentru că am avut norocul să pricep că scrisul îmi face bine, indiferent de câți cititori sunt, și aceia care sunt, câți mă înțeleg și câți nu...

N-am avut o viață lină și am suferit ca un câine, aproape la fiecare decepție, iar asta s-a întâmplat pentru că m-am servit mereu pe tavă, cu tot sufletul deschis cu bucurie. Refuzam să cred că există și oameni răi, psihopați sau idioți. Paradoxal, nu străinii au fost cei ce au lovit în mine. Și totuși, nu mă pot autoînvinovăți, pentru că viața nu este ca o ecuație, ca o formulă, iar eu nu pot acționa după niște principii trasate: așa se face, așa nu; ci trăiesc după cum îmi dictează inima și dacă am trecut prin greutăți, este pentru că... da, așa trebuia să fie și nu-mi mai pierd timpul să mă întreb de ce. Pur și simplu a fost, a trecut, iar în prezentul meu s-au schimbat multe lucruri. 
Mai știu și că ceea ce reprezint în acest moment, este cel mai potrivit rezultat pentru a fi mult mai mult în continuare, ca femeie, și atât de specială, ca mamă. Eu asta simt, că sunt exact ceea ce are nevoie copilul meu și mă simt bine, cu mine însămi, ca om. Nu a fost ușor să ajung să simt asta, printre atâtea bruiaje și oameni de slabă calitate. A trebuit să fac salturi mărețe și să nu mai privesc în urmă atât de des, ca să pot spune azi că da, mă iubesc nespus și sunt singura în măsură să-mi port cu adevărat de grijă, atât fizic cât și spiritual și chiar sunt obligată să fac asta!

Atunci când am fost sfătuită să nu mă opresc din scris, știam că voi respecta acest sfat cu sfințenie; în primul rând, aș înnebuni să nu pot scoate din mine gândurile, de orice fel și, pe de altă parte, aceste cuvinte arată că am o șansă, indiferent cât de mică sau cât de mare este, o șansă importantă de a materializa munca din ultimii ani.

Am crescut și m-am schimbat odată cu aceste cuvinte scrise, așezate într-o oarecare formă. Nu mai sunt ca la începuturi, asta îmi este clar, mai ales că am avut curiozitatea de a mă reciti, din 2015, de când scrisul a devenit mai oficial.

Ce nu se știe, însă, este că am început să scriu de pe la treisprezece ani; că, undeva pe la douăzeci și unu de ani pregătisem un fișier cu o selecție a poeziilor scrise până atunci, pentru că cineva se oferise să mă ajute să public un volum însă... A fost spart apartamentul unde locuiam și ce să vezi, s-au dus pe apa sâmbetei și laptop și fișier! Nu, nu aveam nimic salvat în altă parte. Mai aveam doar un stick pe care îmi era salvată lucrarea de licență la care lucram zilnic și slavă cerului că am avut inspirația să îl port mereu cu mine în geantă.

Așa se explică de ce n-am mai scris nimic până în 2015. Îmi pierdusem munca din atâția ani, visul meu se năruise și nu mai aveam chef să o iau de la capăt, pentru că mi se părea atât de greu! 

Însă gândurile nu m-au lăsat în pace și a trebuit să-mi revin, pentru că nimeni nu mă poate asculta mai bine decât cum o fac eu. Eu sunt cel mai bun ascultător al meu și trebuia să-mi vorbesc, indiferent sub ce formă. 
Au fost multe etape când nu am fost ascultată, când nu am fost auzită și poate nici prețuită și n-avea rost să zbier, pentru că era în van. Dar am întors aceste file cu încărcătură emoțională demnă de milă și mi-am spus că pot. Având această credință în mine, mai intensă ca oricând, am început să umplu alte file, cu alte cuvinte și cu alte gânduri, care să cicatrizeze rănile deschise din trecut, cărora li se alătură ca o bravă luptătoare și poate cea mai de preț, iubirea pe care o port în mine cu atâta măiestrie, căci chiar știu să iubesc cu adevărat! Simt asta clipă de clipă, căci două steluțe jucăușe numite ochișori amplifică fiecare sentiment, fiecare trăire a noastră...
Nu de mult am fost plecați undeva, în creierii munților, într-o zonă fără semnal, cu civilizația răsfirată, dar cumva împreunată de viața simplă și frumoasă pe care sătenii și-o petrec departe de nebunia pe care noi o numim normalitate. În zilele acelea chiar am înțeles că totul ține de alegere - alegerea de a fi, de a trăi, de a renunța, de a uita, de a refuza și multe altele. Fiecare trăim așa cum ne așternem, acolo unde vrem, lângă cine dorim. Putem alege să plecăm sau să rămânem, să ne mutăm sau să dispărem. Ei bine, acei bătrânei refuză să devină pioni ai acestei societăți, căci, cu adevărat, ei sunt mulțumiți cu ceea ce au și de ceea ce sunt, până când o vrea Dumnezeu să-i țină pe pământ. 
Și noi am rezistat foarte bine fără tehnologie și fără presiuni sociale; și totuși, când semnalul a început să reapară, ne-am afundat iar cu ochii în niște ecrane idioate și am început să sunăm disperați care-ncotro. Doar copiii noștri au rămas indiferenți - unul era cufundat în lumea viselor, iar altul molfăia un măr, cules din copacul de lângă cabana aceea, din creierii munților, din zona fără semnal, unde există oameni. 
În încheiere, spun doar că îmi doresc ca micuții noștri să aibă ocazia să scrie cu penițe de aur prețioase file de poveste, în cartea vieții lor; să fie altfel, să iubească mai intens, să trăiască cu adevărat și să râdă mult, mult, de tot, trăind în armonie cu ceea ce îi înconjoară...
Cât despre tine, Dominic, ești binecuvântarea vieții mele!