DE VORBĂ CU TĂCEREA

Sursa foto: portal2013br.wordpress.com

Nu este deloc plictisitor să îți auzi propriile gânduri. Doar că efectul lor este un soi de boomerang: crezi că, dacă le dai drumul, ele vor zbura spre alte tărâmuri, sfârșind prin a fi înghițite de soluri fertile, urmând ca din ele, oricât de triste ar fi, să iasă tulpinile firave ale unor plante drăguțe. Dar nu. Ele se întorc tot spre tine, și-ți dau târcoale și se încolăcesc de trupul tău, strângându-l din ce în ce mai tare, până când ajungi să te miri că încă mai poți respira.

La ce bun să spui cuiva de existența lor, dacă nimeni altul nu va fi în măsură să priceapă - cel puțin la fel de bine ca tine - cât de dureroase sunt ele? Și nu mă refer la gânduri, ci la ce formează ele: goluri. Golurile acelea, pe care le-ai tot presărat de-a lungul drumului tău prin viață, sperând și așteptând ca ele să se umple, însă care se încăpățânează să te sfideze și să rămână tot așa... goale. Nu trebuie să ajungi la bătrânețe și nici să capeți o prea mare experiență într-ale vieții, ca să înțelegi că, uneori, n-a fost să fie, indiferent că este vorba despre rezonarea cu o persoană; împlinirea unui vis; dobândirea unui obiect; câștigul la lotto sau dorința de a deveni monarh, de exemplu. 

Nu stiu ce mă întristează mai tare: cei ce nu își pot largi încă orizonturile, din varii motive, sau cei care au vâslit o vreme prin apele tulburi, însă, mai apoi, au devenit ridicol de umani...

De regulă, încurajez oamenii și le spun mereu că va fi mai bine, pentru că nu are cum să fie altfel. Dar și eu sunt o începătoare ca și tine. Și învăț din experiențe, din goluri și din lipsuri. Ce ți se dă pe o parte, ți se ia pe cealaltă. Sau vrei tu să crezi că ți se ia, pentru că, de fapt, nu ai avut niciodată. Și obosești de la atâtea gânduri și energie cu care nu rezonezi, care te încarcă și te apasă mult prea tare pe ceafă, deși nu e a ta... şi atunci te retragi, și începi să trăiești mai departe, în felul tău..

Unele gesturi, trăiri sau indiferențe pot răni. Și nu se întâmplă aleatoriu sau din greseală, ci pentru că așa trebuie să fie, chiar atunci/acolo, aici/acum, chiar persoanei în cauză. Da, doare. Da, te gândești cum ar fi fost dacă te-ai naște din nou, și cum ar fi să alegi un alt traseu, alt anturaj, un alt destin? Apoi realizezi că aici totul e imperfect și n-aveai cum să chiulești de la cursuri, alegând varianta sa fii în beatitudine completă, în timp ce alții se joacă de-a oamenii.

Vrei sa spui multe, și totuși te abții, căci știi că urechile acelea oricum sunt surde voit, pentru tine.

Știi ce ai de făcut,  pentru a salva următoarele etape care-și urmează cursul firesc, „mersul înainte” spre destinație. Poate că nu e loc pentru toată lumea în jurul tău. Îi porți în suflet, desigur, însă alegi să te îndepărtezi, așa cum poți, și cum îti permite inima.

Va exista mereu un soare, să știi. Câte unul pentru toată lumea. Tu, din locul unde te afli, îl poți vedea pe al tău. Iar eu, de aici, de unde sunt, îl văd pe al meu. 

Să tot fie miliarde de sori, sau unul singur - prea puțin contează. Ceea ce e important, în fond, este să simți mereu că ești îmbrățișat cu căldură. Pentru asta merita să pășești, sigur și hotărât, drept înainte. Către soarele tău. Al nostru. Al tuturor.

Căci în mintea mea... vorbea doar tăcerea, nimic altceva. Ştiu că nu o aude nimeni, când peste ea se așterne pânza fericirii, absorbind-o întru-totul.

Și atunci evadez, pentru câteva minute, ori ce or fi ele. Eu aș spune că sunt clipe binecuvântate, înălțătoare, care sunt atat de mărețe încât nu pot fi limitate de timp și nici ca timp. Că iubesc marea, nu mai e un secret. Și atunci... îmi imaginez ca e vară, să spunem luna august, când noaptea cu luna și stelele sunt o binecuvântare, împreunandu-se cu briza marii în părul meu despletit. Sunt pe o plajă pustie, doar eu și un foc de tabără în jurul căruia dansez... dansez și mă rotesc, privind cerul, și râzând în hohote, în pauzele când mă opresc din cântat. Port o rochiță albă, ușoară, și sunt desculță,  astfel încât să simt nisipul cum se mulează după talpa mea în timp ce dansez și fredonez, o mantră,  căci, de fapt, nu e nimic altceva decât o întoarcere și o regăsire. 

Așa,  ca cea care urmează: