LUNTRAȘUL

 

Îmi este dor de soare.

Fizic, îmi este dor să îl văd, să îl simt și să strălucească cu putere, să se reflecte în ochii mei, să îmi pătrundă cu caldură în suflet și să îmi trezească toate celulele la viață.

Ca efect psihic și spiritual, când soarele tronează pe cer, am impresia că veghează asupra noastră. Îmi dă un sentiment de protecție, de iubire, ca și cum ne îmbrățișează cu întregul său. Iar eu... tânjesc după a sa lumină.

Partea bună este că în zilele în care nu îl văd, nopțile sunt mai blânde, de parcă întunericul încearcă să compenseze, aducând cu el mai multă liniște ca în nopțile de vară, în care forfota lumii se simte până în noapte, târziu.

Dacă ar fi să îl desenez, îmi imaginez traseul nostru prin viață ca fiind un fluviu; generos în lungime, la fel și în lățimea malurilor, dornice să cuprindă în îmbrățișarea lor cât mai multe aspecte, evenimente. Un fluviu complex: când limpede, când mai învolburat. Autentic. Ah, și indescifrabil, mai ales când ne ia prin surprindere.

Iar un fluviu este cu sens unic, nu se poate întoarce în punctul de pornire, pentru că nu este în cursul său firesc. Paradoxal, am asemănat de multe ori viața ca fiind un circuit - motiv pentru care în imaginația mea era ca un cerc. Dar azi, nu. Azi o privesc dintr-o altă perspectivă.

Astfel, fluviul fiind atât de lat, atât de cuprinzător, cu maluri atât de îndepărtate unele de altele, în sufletul meu încolțește o idee, un eventual artificiu asupra a ceea ce înseamnă firesc, natural.

Cum ar fi că mi-ar plăcea, din când în când, să am puterea să-i încetinesc cursul, și un anumit luntraș să împartă cu mine taina regresiei.

De-a lungul malurilor, așez trecutul: cu anii, lunile, zilele și clipele sale.

Luntrașul mă plimbă de pe malul stâng, pe malul drept și invers, să privesc cu ochi detașați întâmplările recente, având ocazia să pricep mai bine ceea ce a trecut pe lângă mine și tot nu i-am înțeles sensul pentru că a fost prea mult, într-un timp în care am putut asimila doar mai puțin.

Ar fi interesant ca azi să îmi dau seama că ieri, când eram pe malul stâng, am zăbovit prea mult asupra unor acțiuni de-a dreptul banale, și să mă pot întoarce cu barca în ieri, să influențez efectele acum cunoscute ale acțiunilor sau inacțiunilor mele.

Asta, dacă fluviul m-ar aștepta.

Și dacă ar exista un luntraș îngăduitor, care să accepte un pact cu mine. Oare ce mi-ar cere, în schimbul a tot ceea ce face?

În orice caz, pendularea conștientă prin timp trebuie să fie deosebit de solicitantă - nu ai doar responsabilitatea unei posibilități, de care de multe ori ești inconștient, ci ești responsabil de toate alegerile tale asupra posibilităților existente, între care tot oscilezi.

Mă întreb dacă nu cumva ceea ce trăiesc acum nu este chiar varianta aleasă de mine, în urma unui dute-vino între cele două maluri, când am încetinit timpul, tocmai pentru a alege varianta (în mintea mea, potrivită) pentru ceea ce vreau să trăiesc acum?

Și dacă luntrașul din enigmaticul fluviu sunt chiar eu? Un luntraș care își ridică prea rar ochii din apa fluviului pentru a privi cerul, tânjind astfel după razele de lumină în care să se scalde.

Truda - să fie aceasta polița luntrașului, cel ce deține secretul pendularii în timp?

Probabil că, preocupat fiind mereu să vâslească de-a lungul și de-a latul fluviului, devine extenuat, căci uită să se odihnească și să se abandoneze, să privească cerurile de deasupra sa, în care un soare, dintre toți sorii, e acolo, să îl mângăie și îi ofere lumina.

Sursa foto: https://www.piqsels.com/ro/public-domain-photo-sxrxc