Aveam nevoie de un impuls, de ceva care să mă inspire. În ultima vreme, simțeam că un pic din mine lipsește și nu era vorba despre inspirația de a scrie, ci despre sentimentul de apartenență la ceva.
Imaginați-vă, preț de câteva clipe, ce ar simți un copac care a fost smuls din pământ, cu tot cu rădăcini și care plutește în aer.
O vreme se simte stingher și poate, apropiat cumva de moarte, dar nu... Copăcelul nostru se adaptează la noile condiții la care e supus. Aflându-se, să spunem, cu rădăcinile cam la 2 metri în aer deasupra solului, datorită soarelui și ploii, își continuă dezvoltarea, iar rădăcinile, acum aeriene, i se alungesc suficient de mult astfel încât să ajungă din nou pe sol, apoi, încet, încet, începe a-l pătrunde, revenind în poziția sa inițială.
A fost o vreme când copăcelul s-a simțit singur, de parcă n-ar avea un loc de care să aparțină. Cu timp și cu răbdare, însă, a ajuns să își redobândească locul de odinioară, să se "ancoreze" și să primească în suflet acel sentiment de siguranță după care tânjea atunci când plutea în aer.
Cam așa și cu mine. Îmi lipsea să simt pământul căruia îi aparțin și să-l simt cum respiră prin mine, cum mă curăță, mă purifică și mă încarcă cu viață.
Astfel, mă aplec și stau câteva momente adunată, trecând obsesiv cu palmele peste pământ, peste pietricele, peste buruieni. Îmi atrag atenția câteva floricele sălbatice. Ele nu cer voie nimănui să crească și nu au nevoie de intervenția omului pentru a apărea în cele mai ciudate locuri. Și asta le da o frumusețe și o forță aparte...
Pământul mi se scurge printre degete, apoi redevine parte integrantă din solul din care l-am luat pentru câteva momente.
Suntem atât de firavi în sentimente! Atât de săraci... Atât de goi pe dinăuntru, cu tot cu portofelele sau cu cardurile mai mult sau mai puțin pline!
Mă tot gândesc la Caragiale, la ce spunea el, încă de pe atunci, din vremea lui apusă, despre lume, despre societate... Despre cât de fals și imoral poate fi omul.
Înțeleg acum de ce n-am râs niciodată când îi citeam operele.
Nu știu de ce mi-a venit tocmai el în minte acum, în aceste momente.
De ce nu Eminescu, că doar el e poetul meu preferat...? Poate că și el a stat, măcar o dată, ca mine, gugulici, cu bărbia între genunchi, holbându-se la pământ...
Apoi realizez un lucru... Pe cât de inocent scriam cândva, aproape transparent, și cum, de-a lungul anilor, un fel de Eminescu a devenit un altfel de Bacovia, cum cuvintele-mi sunt simboluri, un fel portițe care, pare-se că se deschid, deși ele se închid una după alta. Așa e, m-am închis și eu.
Nu putea fi altfel, când portițele au devenit, pe măsură ce înaintam pe al meu drum, porți impunătoare, grele, cu tot mai multe zăvoare. La un moment dat, parcă obosești să tot încerci să le descui, să le deschizi, și să te împingi în ele...
Măcar de-ar fi frumoase, dar sunt toate gri! Acea nuanță de gri ca plumbul vânăt...
Continui să gândesc, să șlefuiesc un diamant, până voi obține strălucirea pe care mi-o doresc pentru el... Și cât de unic va fi el, în lumina lunii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu