Importanța cuvintelor este una colosală, și acesta este un aspect pe care, cu siguranță, nu îl poate contesta cineva. Aici am în vedere, desigur, acele cuvinte rostite din suflet sau acele cuvinte care se așează peste suflet și rămân acolo, chiar și așa, nerostite - ele sunt tot cuvinte, pe care le aude doar inima, și uneori este suficient.
Totuși, parcă vorbim mult și prea puțin transmitem ceea ce simțim. Vorbim mult și inima tace. De multe ori, refuză să intre în jocul golului dintre oameni.
De prea multe ori, din cauza unor factori care țin sau nu de noi, cuvintele nu sunt ceea ce ar trebui să fie sau, mai corect spus, nu transmit ceea ce ar trebui - ceea ce este real în noi, ceea ce simțim cu adevărat.
Părem ceea ce nu suntem, pentru că nu ne permitem să ne cunoaștem și să ne recunoaștem. Creăm măști și le purtăm zilnic cu atâta nonșalanță, până când această acțiune devine chiar obișnuință. Poate că ne pierdem și noi, de multe ori. Nu mai identificăm legătura cu noi, pentru că ne-am rătăcit prea adânc în detalii care, în fond, nu contează în fața autenticității, dar care, adunate laolaltă, au puterea de a o masca.
Forța cuvintelor este susținută de adevăr, iar acesta din urmă, dacă nu este motivat să se zbată, prin cel care îl deține, ajunge să apună pas cu pas, în timp ce dimensiunea nebuniei lumești crește și tot crește...
Nu ne mai vorbim ca altă dată. Evoluția aceasta galopantă ne face mai parșivi, mai speculanți.
Am ajuns la un nivel în care omul știe cum și își permite să jongleze cu cuvintele, să spună ceea nu e, să arate ceea ce nu simte și să ascundă ceea ce își doreste. Si este crezut, pentru că joacă atât de bine teatru.
Cam așa ajung sentimentele reale să fie sugrumate înainte de a apuca să fie rostite cu glas tare.
Așa a ajuns sufletul să tacă, iar gura să tot vorbească, iar oamenii să nu se mai privească în ochi, atunci când își vorbesc și nu sunt sinceri - pentru că ochii îi trădează.
Când porți o conversație și vrei să afli ceea ce e cu adevărat ascuns în interlocutorul tău, încearcă să îi prinzi privirea și să te adâncești în ochii săi. Invață să cunoști oamenii, să îi descoși; în spatele cuvintelor rostite se pot afla răspunsurile mute pe care le cauți.
Vorbirea pură este o artă, iar existența, în ziua de azi, este tot ca o artă: te naști sau devii artist. Trebuie să înveți să modelezi lutul și să creezi din el ceva magic. Din cărbune sau din pensulă poți contura posibilitati; prin voce sau prin instrumente muzicale ii oferi libertate sufletului.
Prin cuvinte, în formă scrisă sau rostită, scoți din tine ceea ce nu mai are loc sau care trebuie să ajungă în altă parte.
Dar tot acolo mai rămâne o părticică pe care, un artist o poate ține ascunsă mult și bine, pentru ca acel loc să îi fie refugiu în care să retragă și să cugete în tihnă. Este vorba despre un spațiu incert, situat între sentimente și iluzii, în spatele cuvintelor rostite.
Și atunci, dacă îl întrebi despre acel loc, artistul va face referire la existența lui doar în termeni vagi pentru că nu vrea să îi descoperi încă secretul. De tine depinde dacă ești pregatit să intri in jocul ghicitorilor și dacă vrei să îți liniștești sufletul.
Sursa foto: https://zahariamihail.wordpress.com/2019/10/05/dadaismul-curent-literar-artistic/amp/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu