MARTIE 2020

Atunci când am scris și am publicat ultimul articol, nu mi-am imaginat că despre acest subiect va fi următorul.

Nu mi-am imaginat că vom ajunge să trecem atât de repede prin situația de față, deși, undeva, în sufletul meu și în memoriile îndepărtate, simțeam că, într-un final, vom ajunge să fim scuturați... rău de tot și suficient încât să ne trezim la viață din starea aceea de amorțeală, aproape lipsită de umanitate, de imaginație, de sentimente și dragoste pentru semeni, pentru natură și pentru tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce Dumnezeu ne-a oferit gratuit, pe tavă, iar noi am distrus - atât de repede, aproape totul...

Desigur că vom trece și peste asta. Au mai fost și alte etape de acest gen, diferă doar ceea ce "s-a cules" în urma fiecărei perioade. Căci va urma o nouă etapă, după cum au avut parte și cei de dinaintea noastră. 

Îmi doresc să învățăm ceva din tot ce se întamplă și din tot ceea ce se va întâmpla, pentru că lucrurile nu se vor opri aici sau peste câteva zile. 

Îmi doresc să reușim să ne întoarcem spre noi, din nou - spre lucrurile acelea simple, de care cândva, știam să ne bucurăm, spre exemplu atunci când eram copii: cum ar fi timp, familie, prieteni, îmbrățișari, săruturi, aer curat, natură, flori, libertate.

Era de așteptat că, mai devreme sau mai tarziu, se va întâmpla și asta. Regret că, la nivel mondial, au murit, mor și vor muri atât de mulți oameni. Încă mai puteau trăi. Dar cine sunt eu să spun asta? Și totuși, încă mai puteau trăi, părerea mea. Nu pot să mă abțin. De ce acum și de ce așa? Doar mă întreb... 

Cât despre ceea ce se întâmplă la noi în țară, mă doare mintea când văd atât de mulți inconștienți, care se cred omnipotenți și invincibili. 

Nici eu nu am crezut că suntem atât de aproape. China părea departe. Italia... Era dincolo. Noi eram aici. Neliniștea a crescut odată cu apariția primelor cazuri. Și iată, România e în aceeași oală cu multe alte țări ale lumii. Azi, nu la fel de grav ca în alte părți - dar nu pot să nu mă gandesc că acesta e doar începutul.

Cine știe care va fi situația peste 2-3 săptămâni? Suntem pregătiți pentru ceea ce va urma? Nu e tarziu să dăm un refresh minții și să începem să luăm deciziile cele mai potrivite cu situația de față. 

Bănuiam de mult că încă ne luptăm cu lipsa de educație și cu incultura. Dar, în ultimele săptămâni, m-am îngrozit de ceea ce am văzut și de ceea ce am auzit. Și da, mă refer, în primul rând, le ceea ce se întâmplă la granițe. Și da, și eu am rude care sunt în afara granițelor și tot acolo au rămas, pentru că trăiesc o viață asumată în afara României. 

Nu vreau să judec pe nimeni, dar nu pot să mă abțin de la o remarcă: nu e deloc fair play ce se întamplă. Știu ce înseamnă să fii cetățean: ai drepturi, așa este, dar ai și obligații, cum ar fi să îți aperi țara, chiar și de/începând de tine însuți, dacă e necesar. Să o aperi, în sensul să nu o îmbolnăvești. Să ai grijă, din acest punct de vedere, de cei pe care i-ai lăsat în urmă ta atunci când ai ales să pleci, în căutarea unei vieți mai bune. 

Dacă încă de pe atunci România nu se ridica la nivelul pretențiilor tale, spune-mi, te rog, cu ce te poate ajuta acum țărișoara asta depășită de situație încă de la primele cazuri?!

Dacă oamenii ar fi fost educați, ar fi știut că NU așa se procedează. Dacă oamenii ar fi fost oameni, NU ar fi pus atâtea vieți în pericol. Și eu sunt mamă, fiică, nepoată și strănepoată. 

Sunt îngrijorată, trec prin stări ciudate, care debutează cu neliniște, care se transformă în stress, apoi am un moment în care mă rup de realitate, pentru ca mai apoi să mă calmez și să redevin femeia cu mintea limpede și care pune credința înainte de toate.

Nu de alta, dar atunci când oamenii fac aproape totul împotriva lor cu propriile mâini, zău că numai Dumnezeu ne mai scapă!

Recunosc că ma incomodează restrângerea acesta de libertate - îmi lipsesc parcurile de care mă întrebă Dominic - lui îi este dor și de grădiniță, de educatoare, de copii; eu, personal, vreau să am din nou posibilitatea de a căsca gura prin piețe și de a mă plimba nestingherită pe stradă fără să văd chipuri acoperite de măști sau mâini ascunse de niște mănuși... imi e dor de prieteni, de finuți, de vizite. 

Promit că la următoarea ieșire în oraș (atunci când se va putea), la o cină, de exemplu, nu voi sta cu ochii în telefon. Promit că mă voi bucura de momentele acelea în care sunt cu cei dragi la masă, de localul preferat, de pastele adorate, de muzică bună din surdină și de tablourile de pe perete...

Așa mi-am răspuns singură la întrebarea: am știut să apreciez atunci ceea ce trăiam atunci și ceea ce îmi lipsește acum? Categoric nu. 

Deși tânjeam după repaus sufletesc, fizic nu mă puteam opri din alergat, din nebunie. Aveam atâtea de facut, zilele erau atât de scurte, dormeam câteva ore pe noapte (4 - 5 ore maxim). 

Ei bine, acum ne apropiem de o vreme în care vom avea ceva mai mult timp pentru ceea ce, cu puțin timp în urmă, nu aveam. 

Sper din tot sufletul să ne putem uita unii spre alții și să învățăm ceva din toată experiența, cum ar fi să nu ne mai călcăm în picioare pentru nimicuri și să nu ne mai batem joc de aerul pe care îl respirăm și de tot ceea ce înconjoară.

Planeta poate exista fără noi, însă noi fără ea, cam greu. Până când să ne mai suporte? 

Vin vremuri grele, dar nu de nedepășit. Noi, omenirea, am mai fost jos, și ne-am ridicat mereu. 

Contează să avem umărul acela de care să ne sprijinim sau mâna aceea care stă întinsă spre noi, spre a ne ajuta. Nu suntem singuri.

Îmi doresc să îmi pot vizita anul acesta bunicii. Vreau să vad și anul acesta marea. 

Vreau să ies liberă din casă, cu familia mea, și să respir liniștită, să simt pace în suflet și nu panică, sau, cel puțin, să nu mai am senzația aceasta de apăsare.

Știu că și voi vreți același lucru. În vremurile acestea, iată, ne dorim același lucru. Doar că de data aceasta, ni se cer niște lucruri în schimb: iubire și compasiune; să avem grijă unii de alții și să ne rugăm; să redevenim oameni, conduși de sentimente frumoase. 

Vă spun ceva sincer: acest COVID19 nu mă îngrozește atât de tare pe cât mă îngrozește ceea ce iese din oameni în perioada aceasta, pe fondul fricii, al panicii și al dezinformării. 

Înainte să ne ocupăm exclusiv de stomac, ar trebui să acordăm importanță gândirii sănătoase și al sentimentelor pozitive.

Susțin și eu mesajul de încurajare pe care l-am întâlnit des în ultima vreme, și anume că totul va fi bine! Mai adaug însă că începutul acestui BINE pe care îl așteptăm, depinde de noi, depinde chiar de tine! Să nu mai facem ceea ce am făcut. Să nu ne mai uităm pe noi înșine atât de ușor și pe familiile noastre. Să nu ne mai vindem timpul liber atât de ușor. Să avem grijă de mediul înconjurător, să mâncăm sănătos, să avem grijă de sănătatea noastră și să apreciem fiecare zi din viață, și nu să o așteptăm pe următoarea când încă nici măcar nu am trăit-o până la capăt pe cea în care suntem.

De data aceasta, BINELE nu va mai pica din cer. Să vedem ce vom fi în stare să facem pentru a-l "reconstrui"...

În final, mi se pare drăguț să menționez că toate aceste cugetări/realitate de martie 2020 nu au umbrit fericirea din ziua de 19, când Dominic a împlinit 3 ani. Ni s-au restrâns planurile, e adevarat, pentru că l-am sărbătorit într-un cadru (foarte) restrâns, dar, chiar și așa, totul a fost PERFECT alături de el și pentru el.

Sursa foto: realizată de draga mea I, căreia îi mulțumesc! :)