INFINIT

Linii fine, vizibile doar ochilor ageri și deschiși către lumină, se întrepătrund, se amestecă unele cu altele, apoi se definesc prin contururi mai groase, creând niște spații asemenea unor goluri și totuși... atât de viețuite!

Acolo, în ele, printre ele, respiră atâtea entități, visează atâtea inimi și se iubesc atâtea suflete!

Mai multe posibilități, mai multe drumuri, milioane de vieți, și nu doar atât, cine știe - aflate în mai multe dimensiuni, mai multe lumi, respirând diferit, alergând care încotro, evoluând în felul său și totuși... și totuși... suntem toți uniți de un singur Dumnezeu!

Infinite căi, varii destine, un tot. 

Dintre toate posibilitățile, anticipate sau care m-ar fi putut surprinde, am ales să fiu ceea ce sunt; și n-am devenit deodată. 

M-au ajuns timpurile, viețile, experiențele. 

M-a ajuns din urmă iubirea unui copil care m-a făcut să renasc, să privesc totul cu alți ochi, să simt altfel viața, să îmi amintesc cu drag, deci fără regrete, de ceea ce aș fi putut fi, dar să iubesc și să prețuiesc ceea ce sunt acum.

M-a trezit, m-a adormit, mi-a implantat visuri în suflet, apoi m-a scuturat astfel încât să deschid ochii și să încep să le traiesc. Să le trăim împreună.

Dintre atâtea posibilități, ne-am ales unii pe alții. Păstrăm în noi urmele multor trăiri și asta ne-o amintesc vag ochii din umbră, care ne fac să simțim ceva în inimă și nu știm ce. Poate că nu întotdeauna întrebarile sunt benefice. Poate că nu întotdeauna are rost să intrăm în detalii; și asta pentru că viața ne poate pune în fața unor infinite posibilități, iar creierul nostru să nu fie pregătit să discearnă, să se adapteze, să se modeleze și să țină pasul cu salturile prin acele linii fine, care se întrepătrund.

În ceea ce mă privește, totuși, ceva mă îndeamnă să nu mă retrag din fața unui posibil răspuns. Este șansa mea la cunoaștere și la aflarea adevărului despre mine și despre ceea ce suntem. După un timp, care poate fi doar o clipită sau pot fi ore, zile sau ani, cad în gol și este atât de bine! Simt furnicături pe întregul corp (de care acum nu prea mai sunt sigură că îl am); astfel, zbor, plutesc, mă ridic din gol și urmez căldura, lumina, sclipirea și mirosul acela proaspăt care mă învăluie.

Zbor peste munți, peste văi, peste mări și oceane, deasupra întregului văzut acum prin ochii minții și știu că nu sunt singură pe acolo, deși nu văd pe nimeni altcineva prin preajmă.

Plutesc cu fața în sus, spre văzduhul infinit. Închid ochii și întind mâinile, de parcă aș vrea să îi cuprind marginile imaginare și să le aduc la pieptul meu.

Simt mirosul de iarbă proaspăt cosită. E atât de cald, și îmi este atât de bine! Mă aflu undeva pe câmpie. În spate de tot, zăresc o fermă simplă și frumoasă, unde știu că sunt animale - nu multe, doar câteva din fiecare soi: găini, bibilici, capre, oi, câini, pisici... cai! Da, sunt și câțiva cai! 

Unul dintre ei este favoritul meu, pe care îl încalec. Mă vad, sunt chiar acolo, pe un cal închis la culoare. Port blugi, un maieu subțire și cizme de vară.
Zăpușeala plutește în aer, dar nu sunt deranjată de asta, pentru că sunt obișnuită. Părul îmi este prins într-un coc neglijent, iar eu râd, în timp ce sunt una cu galopul calului. Zâmbesc cu tot sufletul, care își mișcă bucuros aripile libertății... Cum altfel, când privesc în zare și nu văd nici o limită? 

Pe fundal, se aud păsările curții, păsărelele din copaci, un râs colorat de copil care rezonează perfect cu inima mea; din interiorul fermei identific sunetul produs de niște oale mânuite rapid prin bucătărie - probabil se apropie ora prânzului și cineva se grăbește; însă sunetul cel mai clar pe care îl disting este cel al copitelor calului când lovesc pământul - parcă îl am și acum în timpane. Ah, și fornăitul lui, în galop... 

Ceva plăcut mă face să tresar și să simt din nou frisoane în tot corpul.

Aș vrea să spun ceva, dar cuvintele parcă fug de mine. Mă simt de parcă aș fi prinsă între două lumi: cea în care râd încă în hohote, ținand în mână dârlogii, și cea în care mă învăluie o stare de amețeală, asemănătoare unui vârtej. 

Alunec din nou în gol, dar de data aceasta aproape că pot număra contururile groase pe care le străpung cu corpul și le simt prin carne.

Coloana vertebrală încă îmi vibrează a plăcere, deși habar nu am în ce lume mă învârt.

Ca să înțeleg, ajunge doar să deschid ochii. Am adormit în balansoarul de pe veranda casei cu amintiri. Vântul adie lin, aducând odată cu el și un miros plăcut de fân uscat. M-am trezit când am simțit cum două mâini calde mi-au atins ușor obrajii, în timp ce dormeam, acoperindu-mă cu o pătură, să nu îmi fie frig, în timp ce mă adâncesc în recunoaștere.

Dintre toate posibilitățile, sufletul meu a ales doar una, care să îmi ofere libertatea, infinitul. Iubirea.

Sursa foto: https://editiadedimineata.ro/imagini-superbe-cu-cei-mai-frumosi-cai-de-rasa-pura-din-romania/