TABLOUL DE CEARĂ

E ca un șarpe -
Râul de timp înghețat 
Și de razele lunii uitat,
Topit pentru o clipă
Într-o cupă cu vin 
Atât de amar,
cu iz de pelin...

În tabloul de ceară
Fluturi roz încep să apară
De nicăieri - 
Devenindu-mi enigmă,
Purtând pe ale lor aripi
A lumii vină...

Vina de a fi culoare,
Într-un spațiu ce pendulează 
Între viață și moarte,
Printre ape limpezi 
Și noroi pe sub lespezi,
Împiedicând din mers
Tot al doilea sens...

Părem a fi 
aruncați în brațele vântului,
sub cerul static 
din tabloul de ceară,
în care ne trezim buimaci,
respirând viață sacadat,
valsând după ureche,
printre notele muzicale.

E necesar, pesemne,
să ne potrivim pașii. 

CĂMAȘA DE FORȚĂ

 

Vorbim mulți și deodată 
Și nu ne auzim între noi 
Prin mugetul vântului
Ce surzește dorul cuvântului
Și al sufletului ce tace 
În fața ipotezelor 
Zăcând nedumerit.

 
Oh da, tace - 
Cu urechile-i lipite de palme
Însă zbiară pe dinăuntru,
Zbătându-se între cărămizile 
Ce-i încrustează ființa,
Sufocându-i credința.

O reală nebunie,
Să râzi printre lacrimi 
Și să dansezi liber
Strâns într-o cămașă de forță,
Fiind nelimitat și totuși 
Cel măreț, sufletul,
E îndesat acolo
Și arde ca o torță,
În trupul firav și atât de mic - 

O fină diferență
Între tot și nimic. 

DACĂ SUNT CUVÂNTUL

 

Înainte de a fi cuvânt 
Șoptit spre pământ,
Am fost sentiment 
Purtat de vânt,
Printre stele.

Dacă sunt cuvântul,
Ce-mi îmbracă suflul,
tu... ce-mi ești, 
Dacă n-am ales să-mi fii
alăturat, prin cratimă?

Știi, vreau să las ceva lumii - 
să las ceva în urma mea,
Mai mult ca urmele de hologramă,
Sau o imagine drăguță,
De pus în ramă.

Voit am ales cuvântul 
Să mă îmbrace din ieri,
în acest azi sublim
Și să mă învelească
cu grijă, 
în timpurile viitoare,
în clipele înfloritoare.

Îmi va fi haină tandră
Pentru sufletul neobosit
În a se întregi, 
Trecut prin veci,
Prin vremuri calde 
și timpuri reci.

Unde e, oare
O fisură, oricât de mică
Să pot cunoaște Lumea
Vie fiind, 
prin scobitura ei rigidă?

Căci lumea ce-o ating, 
este, deocamdată,
lumea noastră - 
Pentru doi poli,
Înjumătățită perfect 
Și totuși nu ne ajunge,

Căci nu ți-am fost,
Nealegând ca tu să-mi fii - 
De-ar fi să dau crezare 
Trăirilor albe,
din nopțile târzii.