TRĂIRI PARALELE

https://inncognitto.wordpress.com/category/trairi-complexe/

Zilele acestea am vorbit la telefon cu unchiul meu din Franța, Remus.

Printre multe urări de bine pentru Dominic și cu ocazia Sf. Sărbători Pascale, discutam despre articolul precedent.

Citise ceea ce am scris și, cu această ocazie, și-a amintit de un citat (nu-l pot reda cuvânt cu cuvant); ideea era că abia atunci când ai un copil poți spune că iubești pe altcineva mai presus de propria persoană.

Fără să cuget prea mult, l-am aprobat - deși poate mulți veți spune că nuuuu e așaaaa,  că doar îți iubești prietenul/logodnicul/soțul, îți iubești părinții, frații, bunicii...

Într-adevăr, pentru fiecare dintre cei de mai sus purtam o iubire aparte, care nu poate fi explicată și nici comparată. Și e interesant cum iubirea poate fi împărțită în așa fel încât să umple inimile tuturor acestor persoane, fără a se termina, fără a fi distribuită disproportional.

Cu toate acestea, iubim oare mai mult decât pe propria persoana, decât pe ego-ul nostru? Să fim noi atât de puri, atât de aproape de a fi în stare de spirit, de abandon al ființei pentru o alta?

Revin la ceea ce am spus mai sus, am recunoscut fără sa stau pe gânduri ca nu. Ești în stare de a renunța la propria persoană, fără a ezita, abia atunci când ai un copil.

Așa este natura lăsată de Dumnezeu - nu doar în ceea ce privește oamenii, ci și în privința animalelor.

Abia atunci mintea exersează cuvântul „sacrificiu”, în modul cel mai pur, necondiționat, născut din iubirea profundă pe care o porți copilului tău.

Și cine știe, dacă viața ți-o va cere vreodată și faptic, cu siguranță că nu va exista ezitare în absolut nimic, de a face totul - absolut TOTUL - pentru copilul tău.

Și dacă tot suntem la capitolul destăinuiri,  vă spun că pe perioada sarcinii mă tot uitam pe YouTube la filmulețe despre cum se formează embrionul, care va fi apoi bebele din pântece. Desigur că am înțeles „mecanismul” din punct de vedere medical/științific. Dar cum ajunge acel punctuleț/embrion/făt în brațele mele, având peste 4 kg, cu doi ochi minunați și totul la locul lui (organe, membre), încredințându-mi creșterea și educarea sa, formarea sa ca om... E e ceva ce cred ca numai o discuție cu însuși Dumnezeu ar putea face lumină. E pur și simplu minune... poate unii își bat capul cu întrebări retorice, alții iau totul așa cum e, că așa a fost lăsat să fie, însă eu fac parte din prima categorie și nu cred că voi înceta vreodată să mă tot întreb, despre lucrurile care s-au întamplat de la facerea lumii încoace.

Azi, când scriu acest articol, ninge. Este 20 aprilie. Bebele meu are deja o lună și o zi de când ne-am cunoscut oficial, de când i-am dat primul pupic pe năsuc în minutul în care s-a nascut, de când viața noastră s-a schimbat, de când rad și plâng mai ușor, de când, de când,  de multe ori de când.

Privesc pe geam... Ninge ca acum câteva luni. Iar acum câteva luni ningea, tot ca acum, cu fulgi mari de zăpadă, iar eu priveam cerul prin geamul aburit de respirația mea, însărcinată fiind, și încercam să mi-l imaginez pe bebe. Pe atunci îmi mângâiam „burtica” și eram nerăbdătoare să îl strâng la piept.

Azi, înainte să adoarmă, eram cu Dominic în brațe și priveam fulgii mari de zăpadă, prin același geam de altădată, însă care acum era aburit de două respirații.

Acesta este momentul în care mă dezbrac de ego, îl arunc cât colo și pot afirma cu tărie ca da, puiul acesta de om este mai presus de mine. Nimic nu e mai plăcut decât să îl simt, să stau cu nasul între căpșorul și gâtul lui, în mirosul acela unic de bebe!

Ce aș mai putea spune? Dacă ar fi sa o iau de la capăt, aș face totul la fel și nu aș schimba nimic.

Nici măcar greșelile care mi se păreau groaznice pe atunci sau la scurt timp după ce le conștientizam. Nici măcar suferințele și lacrimile pe care le-am vărsat pe parcursul anilor. Nu regret obstacolele, și nu îmi mai pare rău de clipele în care poate m-am pierdut.

De ce? Ei bine, pentru că fiecare pas (în spate sau în lateral și mai apoi înainte) m-a dus spre regăsire, spre ceea ce sunt acum și ceea ce trăiesc azi. Pentru mine AZI contează. Și mâine voi spune la fel. Pentru că dacă atunci era ceva mai altfel, n-ar fi fost ceea ce trăiesc acum. Iar din prezent nu aș schimba nimic.

În adâncul sufletului, am știut că avea sa merite fiecare suferință. De aceea e bine să ne bucurăm de fiecare clipă și nu luăm absolut totul în serios. Să mai zâmbim și să facem haz de necaz. Mai vărsăm o lacrimă când cădem, apoi ne ridicăm, ne scuturăm de praf și mergem înainte. Suntem oameni. Și nu suntem chiar atât de fragili cum părem, așa, ca materialul din care suntem făcuți. E ceva în noi mai prețios de atât!