LA SOMN, CU EMINESCU

După cum am mai amintit de-a lungul scrierilor, de mai bine de trei ani, în fiecare seară, îi cânt lui Dominic "Sara pe deal", a lui Mihai Eminescu. 

Uneori, îmi cerea acest cântec și la somnul de prânz, alături de "Elefanți" și, eventual, o poveste scurtă.

Pe parcurs, am creat o tradiție, ca la somnul de prânz să citim ceva adecvat vârstei lui. Avem o colecție impresionantă de cărți pentru copii, cu povești minunate; dar, uneori, mă mai apucă și pe mine dorul de altceva. 

Cam așa, ca azi, când i-am citit "Luceafărul", o altă capodoperă a lui Mihai Eminescu. Sau prima capodoperă? În fine, toate poeziile lui geniale. 

Nu a fost prima oară când l-a auzit, doar că, pe atunci, când erau primele dăți, el era chiar mititel. 

Acum, a ascultat curios vreo 15-20 de strofe, apoi a adormit. 

Eu am continuat să citesc până am ajuns la final. Parcă am intrat într-o altă lume, în care nu mai auzeam nimic, în afară de glasul meu, care parcurgea cuvintele poetului preferat. 

Și căderea în somn a bebelușului meu, devenit, între timp, băiețel în toată regula, a fost una lină, în ton cu vocea mea șoptită. De atunci și de acum. 

M-am tot întrebat cum și de ce am ales ritualul acesta al nostru cu "Sara pe deal", chiar în fiecare seară. 

Cred că alegerea a fost una instinctuală - el era micul meu pui, avea nevoie de mine, de atingerea mea, de vocea mea, de mângâierea mea. 

Parcă mă văd și acum, cum stau cu el în brațe, pe colțar. Vroiam să îi citesc ceva, pentru că bănuiam că o să îi placă. M-am întins după o carte. Era chiar cartea cu poezii a lui Mihai Eminescu, din care i-am citit multe, unele mai lungi, altele mai scurte. El gângurea și mă privea curios. Eu eram uimită cât este de liniștit când mă aude vorbind și mă simțeam mândră de reușita mea. Simțeam că sunt pe cale să fac ceva frumos pentru el, să îl introduc în lumea cărților încă de mic. 

Trei ani mai târziu, mi s-a confirmat că le adoră și că îi place să se uite în ele, să povestim despre ele, să îi citesc. Se preface și el că citește și e tare simpatic.

Citindu-i atunci din volumul lui Eminescu, am ajuns la poemul cu pricina: "Sara pe deal". Fără să stau prea mult pe gânduri, am început să-i cânt versurile. Trecuseră ani buni de când l-am cântat ultima dată, dar sunetele ieșeau din mine de parcă ieri eram pe scaun, lângă profesorul de muzică, după ore, care încerca să ne învețe să îl cântăm și la chitară (eram câțiva dornici de ore suplimentare). :) 

Oare ce face sufletul fostului meu profesor de muzică din școală generală... ? 

Cine s-ar fi gândit atunci, când îl priveam pe acel om, cu ochi curioși, că ceea ce m-a învățat el atunci o sa îmi rămână atât de adânc ancorat în minte și că acel cântec frumos i-l voi cânta copilașului meu, din viitorul de atunci, care acum e un prezent mai real și mai profund ca oricând? 

Atât de profund, precum îi e somnul în care s-a afundat, purtat pe aripile îngerilor, în tonuri eminesciene... 

Sursa foto: https://mythsofthemirror.com/2016/06/20/the-lovers-moon/amp/