„Să știi să
pierzi „es la sabiduría”. Înțelepciunea adevăraților luptători, a celor care știu că se mai
întâmplă să și cazi, chiar rău de tot, dar important este să nu rămâi la
pământ.” – Speră (Autobiografia), Papa Francisc
Ce pot să spun e că savurez din
plin această carte, îmi iau notițe și adesea mă trec fiori când ajung la câte
un paragraf ca cel de mai sus.
Despre înțelepciune - LA SABIDURÍA – s-au scris și se vor
scrie multe. E un cuvânt adânc, iar ea - tot ceea ce este - se află localizată
în profund.
Printre altele, să știi să
pierzi, înseamnă să accepți ceea ce ți se întâmplă, să trăiești conștient
situația, în cel mai elegant mod, luând din ea părțile bune - iar acelea se
simt mai bine după ce trece furtuna din suflet. Furtuna (furia), ar mătura tot:
liniștea, lumina din ochi, rațiunea, echilibrul; ea nu are ce căuta în luarea
deciziilor importante. Personal, îi recunosc și un mare merit: e bună pentru un
timp foarte scurt, trebuie lăsată doar cât să răscolească, să arunce cu seceri
în pereți, apoi trebuie oprită. Rapid și la timp. Tu trebuie să fii cel ce își
restabilește ordinea, prin rearanjarea tuturor aspectelor născute din haos,
aduse de jos în sus.
Dacă furtuna e lăsată să își
facă de cap mai mult decât e necesar, va fi nevoie de mult mai mult timp pentru
a ieși din camera în care orbecăi de unul singur - căci aceea e camera în care
te închide furia. Ești orb, nu mai vezi și ești singur; în acele momente, oricât de multe persoane ar
roi în jurul tău, ele rămân tot în afara ușii - pentru că așa vrei tu.
Cred și simt că viața e ca o
școală pe care suntem datori să o absolvim cu brio. Suntem niște învățăcei
atâta timp cât avem șansa de a deschide ochii; apoi, când îi vom închide, la
momentul stabilit, vom putea analiza, prin propria înțelepciune, dacă ne-am
jucat bine rolul, dacă și în ce măsură am respectat scenariul, când și de ce am
apelat la improvizații și la personaje secundare și, mai mult decât atât, dacă
noi am fost, pentru alții, personaje principale sau secundare și de ce.
Revenind la textul de mai sus,
referitor la căderile care apar, inevitabil, pe parcursul vieții, consider că înțelepciunea e cea care amortizează
căderea, iar iubirea e cea care ne ridică de jos - iubirea de sine, iubind
pe alții, iubind tot ce atingem, iubindu-L pe El, necondiționat.
Suntem datori și să ne căutăm,
ori de câte ori ne pierdem prin labirint. Uneori, apare și puțin ajutor, sub
formă de context inexplicabil, deci pe
care nu știm cum să-l interpretăm. Cei ancorați în material îl pot privi cu
neîncredere, cel puțin la început; alții îl pot primi ca atare, știind că ceea
ce e menit să se întâmple, se va întâmpla oricum.
Indiferent de timpul petrecut
labirint, la un moment dat se va ieși din el – târâș, pe coate, sau pe
picioare, cu spatele mai încovoiat, oricum se va ieși – pentru reîntregire.
Ei bine, acela e un moment
deosebit în care ne reconfigurăm ca oameni, ne reconfigurăm scenariul, ne
alipim bucățile sufletului făcut țăndări, ne scuturăm de colbul șederii în limitat
și pricepem că, după înfrângere, ne-am redobândit și suntem exact pe drumul pe
care trebuie să fim, pentru a gusta din plin experiențele pe care ni le-am
asumat.
Nici tu, nici eu, nu suntem
întâmplări.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2025
