CĂMAȘA DE FORȚĂ

 

Vorbim mulți și deodată 
Și nu ne auzim între noi 
Prin mugetul vântului
Ce surzește dorul cuvântului
Și al sufletului ce tace 
În fața ipotezelor 
Zăcând nedumerit.

 
Oh da, tace - 
Cu urechile-i lipite de palme
Însă zbiară pe dinăuntru,
Zbătându-se între cărămizile 
Ce-i încrustează ființa,
Sufocându-i credința.

O reală nebunie,
Să râzi printre lacrimi 
Și să dansezi liber
Strâns într-o cămașă de forță,
Fiind nelimitat și totuși 
Cel măreț, sufletul,
E îndesat acolo
Și arde ca o torță,
În trupul firav și atât de mic - 

O fină diferență
Între tot și nimic. 

DACĂ SUNT CUVÂNTUL

 

Înainte de a fi cuvânt 
Șoptit spre pământ,
Am fost sentiment 
Purtat de vânt,
Printre stele.

Dacă sunt cuvântul,
Ce-mi îmbracă suflul,
tu... ce-mi ești, 
Dacă n-am ales să-mi fii
alăturat, prin cratimă?

Știi, vreau să las ceva lumii - 
să las ceva în urma mea,
Mai mult ca urmele de hologramă,
Sau o imagine drăguță,
De pus în ramă.

Voit am ales cuvântul 
Să mă îmbrace din ieri,
în acest azi sublim
Și să mă învelească
cu grijă, 
în timpurile viitoare,
în clipele înfloritoare.

Îmi va fi haină tandră
Pentru sufletul neobosit
În a se întregi, 
Trecut prin veci,
Prin vremuri calde 
și timpuri reci.

Unde e, oare
O fisură, oricât de mică
Să pot cunoaște Lumea
Vie fiind, 
prin scobitura ei rigidă?

Căci lumea ce-o ating, 
este, deocamdată,
lumea noastră - 
Pentru doi poli,
Înjumătățită perfect 
Și totuși nu ne ajunge,

Căci nu ți-am fost,
Nealegând ca tu să-mi fii - 
De-ar fi să dau crezare 
Trăirilor albe,
din nopțile târzii.

BOGĂȚIA TOAMNEI

 

Toamna mi-a adus viață, 
Și mereu atât de multă bogăție! 

În anotimpul frunzelor căzătoare,
Al strugurilor copți, ce se strâng 
și al gutuilor ispititoare, 
Deschid, cu mult curaj, 
ceea ce numesc 
sertarul cu speranțe. 

Deasupra, găsesc un bilet 
Cu scris de mână, ușor înclinat 
Spre dreapta, ca al meu
Ce indică să pătrund, 
Înainte de toate,
În cufărul vechi, 
În care amintirile se ascund.

După câteva bucle prin lume
Și atingerea câtorva dimensiuni,
Iată-mă adânc, în mine 
În locul uitat, 
făr' de lumină.

Îmi apasă umărul stâng
o desagă peticită
În care am îndesat, în grabă,
Înainte de plecarea subită,
Câte un scurt rezumat 
al clipelor de fericire.

Și ce bine!
Când una câte una
Îmi luminează calea 
În această adâncime, 
Zărind câte un pic 
din fiecare umbră,
Pe care o chem, cu drag, 
Să iasă la lumină
fără teamă,
Să o recunosc,
Să-mi aparțină.

Execut o rotație anevoioasă, 
Prin toate ungherele mele 
Prin tărâmul umbrelor,
Purtând desaga cu clipe fericite,
Prin cufărul cu toate amintirile,
Până la sertarul cu speranțe,
Prețuindu-le pe toate...

Aceasta e călătoria unei ființe
Din locul în care se termină Timpul
dilatându-se, atât de natural,
în credință.