De când sunt lumea și pământul, au
existat perioade în care omenirea a dat semne că se pierde.
Și noi, în viața de zi cu zi, ne păstrăm cu greu coloana vertebrală și mintea limpede până spre înserat. Suntem solicitați și însetați. Avem responsabilități și miliarde de dorințe. Suntem nemulțumiți și vrem mai mult.
Corpul ne doare, dar sufletul nu. El ne mai oprește, el ne mai roagă să punem frână și să fim cu noi, să nu ne fie frică de a sta cu noi înșine, pentru că noi, ca esență, suntem minunați.
Omul se transformă atunci când fuge de el, când nu își pricepe nevoile reale, când habar nu are ce potențial minunat zace în el. Viața-i devine dureroasă, atunci când îi este sugrumată vocea propriului suflet, în cap răsunându-i doar vocea dictatorială a vanității, a egoului, a dorinței pur carnale.
Astfel, sămânța malefică pe care o purtăm toți în noi e hrănită, încolțește și devine, în timp, un arbore enorm, care ne acaparează aproape întru-totul. Cu rădăcinile sale zvelte, puternice, zdrobește calitățile noastre minunate și scoate la suprafață tot ce e mai urât în noi.
Neomul. Cine este el? Un personaj pentru care în van, peste zi, soarele îl mângâie cu razele sale calde, luminoase. În zadar, noaptea, luna i se arată cât este de frumoasă și de cochetă.
Privirea sa este opacă pentru astfel de bogății. Inima i-a fugit cât colo, în căutarea iubirii, iar el a rămas o carcasă golită de umanitate și de dragoste. O haină tristă, care nu mai are nici măcar lacrimi, neștiind pentru ce să le verse.
Eu nu sunt așa. Și nici tu.
Desculț, prin drumul prăfuit,
Alerg și ating spicele de grâu
Și cu privirea îndreptată spre cer
Le zâmbesc îngerilor ce veghează
Să nu calc strâmb, pe vreo piatră
În nebunia ce m-a cuprins,
De a cânta, de a dansa și a de a-mi striga
Iubirea, florilor, iubirea –
Din toată ființa mea...
Noi suntem iubire. Noi nu trăim
în întuneric, ci pășim mereu spre lumină. Soarele și luna au aceeași formă și
sunt mereu acolo, în Univers. Și totuși, pentru noi, acești aștri au creat cel
mai frumos tabloul al mișcărilor lor – soarele răsare, în toată splendoarea lui
și apune, galant, la fiecare final de zi, cedând locul său astrului selen, pe
care l-am privit mereu prin prisma energiei feminine – misterioasă, tandră, de
o frumusețe rece.
Pământul e martorul mut al haosului în care ne zbatem. Încă are grijă de noi, încă ne mai răsplătește pe câte unul din noi, care se mai trezește din somnul adânc, dornic să-i miroasă roadele înmiresmate, apoi să le guste cu plăcerea de odinioară, ori să-i mângâie o floare, să atingă un trunchi de copac, ori să îi facă plăcere să se întindă asupra sa, contemplând, privind spre înaltul cerului – poate rostind o rugă, un cântec, sau, pur și simplu, mulțumindu-i Lui pentru că este.
Nu cred că e așa ușor, să mai ai curaj să îți ridici privirea spre Dumnezeu, după ce aproape că nu mai știi cine ești, ori ce ești. Nu e ușor, desigur, pentru că te simți mai mic ca oricând, deși ar trebui să fie primul spre care te îndrepți, pe care Îl cauți.
Poate că realizezi că te-ai lăsat prins, prostește, în mrejele unei vieți căreia nu-i aparții, cu adevărat. Că e o iluzie, chiar dacă materia o prinzi în mâini. Acesta este paradoxul, și totuși o minunată manifestare a înțelepciunii: să pipăi ceea ce te înconjoară și să pricepi că e o iluzie, un vis – unul minunat, sau cel mai mare coșmar al tău. Este lecția ta. Sunt manifestările tale. Este vorba despre scara propriei tale evoluții.
Și atunci, începi să auzi. Începi să vezi. Nu ești singur. Nu suntem singuri, pentru că nu am fost niciodată. Și acela a fost doar un strat de iluzie. Câte straturi mai sunt? Habar nu am. Dar îmi e clar că acest „câmp iluzional” este gros. Este ca o ceață albă și pufoasă, care apasă plămânii obosiți, dintr-un unui trup istovit, aflat în escaladarea unui munte.
Merită așteptarea, merită răbdarea și credința că ceața se va ridica. Și atunci, după atâta drum anevoios, fără hrană, fără apă, în față i se a ivi adevăratul peisaj.
Ceața a fost doar iluzia acestuia. Cumva, face parte din el, dar nu îl reprezintă. Splendoarea muntelui este mai mult decât atât. Energia lui este fantastică.
Și atunci, da, admiți că a meritat să înduri chiar și pentru câteva clipe să nu mai respiri prin ceață, pentru a potoli mai apoi setea plămânilor tăi cu aerul pur, care te face să vibrezi, care te face să simți că trăiești.
Și noi, în viața de zi cu zi, ne păstrăm cu greu coloana vertebrală și mintea limpede până spre înserat. Suntem solicitați și însetați. Avem responsabilități și miliarde de dorințe. Suntem nemulțumiți și vrem mai mult.
Corpul ne doare, dar sufletul nu. El ne mai oprește, el ne mai roagă să punem frână și să fim cu noi, să nu ne fie frică de a sta cu noi înșine, pentru că noi, ca esență, suntem minunați.
Omul se transformă atunci când fuge de el, când nu își pricepe nevoile reale, când habar nu are ce potențial minunat zace în el. Viața-i devine dureroasă, atunci când îi este sugrumată vocea propriului suflet, în cap răsunându-i doar vocea dictatorială a vanității, a egoului, a dorinței pur carnale.
Astfel, sămânța malefică pe care o purtăm toți în noi e hrănită, încolțește și devine, în timp, un arbore enorm, care ne acaparează aproape întru-totul. Cu rădăcinile sale zvelte, puternice, zdrobește calitățile noastre minunate și scoate la suprafață tot ce e mai urât în noi.
Neomul. Cine este el? Un personaj pentru care în van, peste zi, soarele îl mângâie cu razele sale calde, luminoase. În zadar, noaptea, luna i se arată cât este de frumoasă și de cochetă.
Privirea sa este opacă pentru astfel de bogății. Inima i-a fugit cât colo, în căutarea iubirii, iar el a rămas o carcasă golită de umanitate și de dragoste. O haină tristă, care nu mai are nici măcar lacrimi, neștiind pentru ce să le verse.
Eu nu sunt așa. Și nici tu.
Alerg și ating spicele de grâu
Și cu privirea îndreptată spre cer
Le zâmbesc îngerilor ce veghează
Să nu calc strâmb, pe vreo piatră
În nebunia ce m-a cuprins,
De a cânta, de a dansa și a de a-mi striga
Iubirea, florilor, iubirea –
Din toată ființa mea...
Pământul e martorul mut al haosului în care ne zbatem. Încă are grijă de noi, încă ne mai răsplătește pe câte unul din noi, care se mai trezește din somnul adânc, dornic să-i miroasă roadele înmiresmate, apoi să le guste cu plăcerea de odinioară, ori să-i mângâie o floare, să atingă un trunchi de copac, ori să îi facă plăcere să se întindă asupra sa, contemplând, privind spre înaltul cerului – poate rostind o rugă, un cântec, sau, pur și simplu, mulțumindu-i Lui pentru că este.
Nu cred că e așa ușor, să mai ai curaj să îți ridici privirea spre Dumnezeu, după ce aproape că nu mai știi cine ești, ori ce ești. Nu e ușor, desigur, pentru că te simți mai mic ca oricând, deși ar trebui să fie primul spre care te îndrepți, pe care Îl cauți.
Poate că realizezi că te-ai lăsat prins, prostește, în mrejele unei vieți căreia nu-i aparții, cu adevărat. Că e o iluzie, chiar dacă materia o prinzi în mâini. Acesta este paradoxul, și totuși o minunată manifestare a înțelepciunii: să pipăi ceea ce te înconjoară și să pricepi că e o iluzie, un vis – unul minunat, sau cel mai mare coșmar al tău. Este lecția ta. Sunt manifestările tale. Este vorba despre scara propriei tale evoluții.
Și atunci, începi să auzi. Începi să vezi. Nu ești singur. Nu suntem singuri, pentru că nu am fost niciodată. Și acela a fost doar un strat de iluzie. Câte straturi mai sunt? Habar nu am. Dar îmi e clar că acest „câmp iluzional” este gros. Este ca o ceață albă și pufoasă, care apasă plămânii obosiți, dintr-un unui trup istovit, aflat în escaladarea unui munte.
Merită așteptarea, merită răbdarea și credința că ceața se va ridica. Și atunci, după atâta drum anevoios, fără hrană, fără apă, în față i se a ivi adevăratul peisaj.
Ceața a fost doar iluzia acestuia. Cumva, face parte din el, dar nu îl reprezintă. Splendoarea muntelui este mai mult decât atât. Energia lui este fantastică.
Și atunci, da, admiți că a meritat să înduri chiar și pentru câteva clipe să nu mai respiri prin ceață, pentru a potoli mai apoi setea plămânilor tăi cu aerul pur, care te face să vibrezi, care te face să simți că trăiești.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu