TIMP ÎNȚEPENIT

E un ger de a amorțit pământul
Și privirile oamenilor, deodată cu dânsul -
Cei ce n-au avut o altă cale decât să aleagă
să se retragă în sine și să se-ntoarcă spre simțiri,
În locurile prin care îi călăuzește sufletul,
Însetat de veritabile trăiri.
 
Privesc în sus și rămân înmărmurită
Căci o lună măiastră se ivește deasupră-mi;
Strălucește divin printre norii răzleți -
Ce o acoperă doar puțin, atât cât să o facă
Cea mai perfectă dintre toate astrele celești.
 
Iată-mă aici, într-un univers minunat și apăsător!
Absorbită de ceea ce văd și de ceea ce simt,
Mă las în voia unui moment în care îmi spun
că puteam fi numeroase variante ale ființei mele -
Acesta fiind un adevăr pe care inima mea îl știe,
Deși mintea încă nu-l poate pricepe -
Și că acum sunt cea mai șlefuită versiune a mea
din toate timpurile.
 
Rostind cu voce tare,
poate nu mă fac înțeleasă-n profunzime,
Pentru că uneori cuvintele devin mute
și limbajul este prea frust -
Și atunci ori pricepi, pentru că simți,
ori ceea ce spun rămâne doar un argument țesut
Ca petic, pe ceva ce-ți rămâne enigmă.
 
Mersul îmi e greoi pe zăpada înțepenită
Și-mi scârțâie pașii, spărgând liniștea zorilor încă sub beznă;
Admit că e o dimineață pustie și înfrigurată
Și, cu ochii spre stelele jucăușe,
Mintea-mi rătăcește spre nopțile lungi, toride, de vară.
 
Încă n-am înțeles dacă am cugetat profund
sau temerile mele au înghețat
Preț de câteva clipe, odată cu mâna mea pe poartă,
Ca și cum ea ar fi intrarea spre lumile prin care mă împart,
Și m-am trezit din somn, într-o altă viață.
 
Ascultă…
O serenadă veche se aude în ecou
Și un suflu puternic de amintiri năstrușnice
Se simt precum cusăturile groase
ale unui sublim mantou
Pe care nu le văd, dar le simt
când îmi ating uneori pielea;
Respir adânc. Nimic n-a fost aievea.
 
Refrenul răsună puternic:
Au înghețat râurile, a înghețat și lacul
Și totuși marea încă mișcă, în largul său,
Deși a  înghețat și cerul și au încremenit și munții,
Valurile continuă să poarte glasuri de iubiri în ecou...
 
Cântecul este dulce ca mierea,
Limbajul mării îmi este familiar:
Înteleg ce îmi spune chiar și atunci când tace;
Și, când  îmi lipseste tare și îmi e dor de ea
Doar închid ochii și las amintirea să-mi cuprindă
În întregime conștiința si trupul,
Pentru a aduce mai aproape mirosul ei sărat,
Prin valurile-i ce se sparg,
Venite la mal, tandre, doar ca să fie iubite
și mai apoi să moară la picioarele mele.
 
Devine pecete în deșertul neuitării
Fiece clipă ce-mi face inima să tresară bucuroasă;
Deschid brațele și le adun pe toate laolaltă -
File memorate într-al meu jurnal, cum le spun -
Ținute strâns, precum copilul, la sânul mamei sale,
Între coperțile tari, protectoare,
și asta îmi e de-ajuns.
 
Nutresc pentru tot ceea ce sunt și mă înconjoară
O dragoste nemărginită, ce mătură tot trecutul,
Prezentul și viitorul,
Spărgând granițele dintre dimensiuni,
Lăsându-mă să fiu, să ocup un spațiu nemărginit
cu o proprie lună, cu o proprie mare.
Trezește-mă doar, din timpul înțepenit...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2022.