E ca un șarpe - Râul de timp înghețat Și de razele lunii uitat, Topit pentru o clipă Într-o cupă cu vin Atât de amar, cu iz de pelin...
În tabloul de ceară Fluturi roz încep să apară De nicăieri - Devenindu-mi enigmă, Purtând pe ale lor aripi A lumii vină...
Vina de a fi culoare, Într-un spațiu ce pendulează Între viață și moarte, Printre ape limpezi Și noroi pe sub lespezi, Împiedicând din mers Tot al doilea sens...
Părem a fi aruncați în brațele vântului, sub cerul static din tabloul de ceară, în care ne trezim buimaci, respirând viață sacadat, valsând după ureche, printre notele muzicale.
Vorbim mulți și deodată Și nu ne auzim între noi Prin mugetul vântului Ce surzește dorul cuvântului Și al sufletului ce tace În fața ipotezelor Zăcând nedumerit.
Oh da, tace - Cu urechile-i lipite de palme Însă zbiară pe dinăuntru, Zbătându-se între cărămizile Ce-i încrustează ființa, Sufocându-i credința.
O reală nebunie, Să râzi printre lacrimi Și să dansezi liber Strâns într-o cămașă de forță, Fiind nelimitat și totuși Cel măreț, sufletul, E îndesat acolo Și arde ca o torță, În trupul firav și atât de mic -
Toamna mi-a adus viață, Și mereu atât de multă bogăție!
În anotimpul frunzelor căzătoare, Al strugurilor copți, ce se strâng și al gutuilor ispititoare, Deschid, cu mult curaj, ceea ce numesc sertarul cu speranțe.
Deasupra, găsesc un bilet Cu scris de mână, ușor înclinat Spre dreapta, ca al meu Ce indică să pătrund, Înainte de toate, În cufărul vechi, În care amintirile se ascund.
După câteva bucle prin lume Și atingerea câtorva dimensiuni, Iată-mă adânc, în mine În locul uitat, făr' de lumină.
Îmi apasă umărul stâng o desagă peticită În care am îndesat, în grabă, Înainte de plecarea subită, Câte un scurt rezumat al clipelor de fericire.
Și ce bine! Când una câte una Îmi luminează calea În această adâncime, Zărind câte un pic din fiecare umbră, Pe care o chem, cu drag, Să iasă la lumină fără teamă, Să o recunosc, Să-mi aparțină.
Execut o rotație anevoioasă, Prin toate ungherele mele Prin tărâmul umbrelor, Purtând desaga cu clipe fericite, Prin cufărul cu toate amintirile, Până la sertarul cu speranțe, Prețuindu-le pe toate...
Aceasta e călătoria unei ființe Din locul în care se termină Timpul dilatându-se, atât de natural, în credință.
O palmă mică, Strânsă în pumn, Se odihnește într-alta Ce o înconjoară;
Astfel, în frigul de afară Zece degete împreunate Își vorbesc mai mult Decât o fac gurile umane.
Strada sclipește a ger, Iar tu vezi, oglindiți în ea ochii ce-mi strălucesc în acea tăcere;
Și mai știi Cum inima-mi colindă Fiecare cotlon al lumii, Respirând atât de profund, în orice furtună. ............................................. Mă trezesc din ger și din vis după prima gură din ea - în fiecare dimineață-n care îmi țin degetele încolăcite pe aceeași cană cu cafea,
având în minte o palmă mică, strânsă în pumn, ce zăbovește într-alta, cu încredere.
Un deget cald Mi se desprinde de pe cană Cât să contureze fin, Pe fereastra aburită O inimioară.
Ipotetic
vorbind, Dac-am
pleca subit, Fiecare
în zarea lui, Așa
cum ar presupune Un
oarecare firesc, Al
celor două lumi Ce
ne absorb, N-am
gusta niciunul Din
nemărginirea infinitului Pentru
că am sta Unul
fără celălalt În
tăcerea de granit. Ai
recunoaște, oare, Magia
din inversul fiecărui apus, Ce
se arată diferit, Din
fiecare cer – Dacă
n-aș fi eu Și
dacă n-ai fi tu, Incompleți,
desigur, aborbiți
de două lumi? Cât
de seacă ar fi Această
ipoteză, Fără
doi creați Într-o
a treia lume, Pentru
a fi în antiteză…
Închinare
razelor de atunci, Pe
care nu le-am văzut, Căci
n-au reușit să pătrundă Prin
geamurile opace ale unei lumi În
care m-am pierdut. Închinare
stropilor de ploaie Ce-mi
transmit viață, Ce-mi
scaldă ochii, În
această rece dimineață Mai
vie în mine, Ca-n
ziua de atunci. Închinare
cerurilor, În
veghea pașilor mei, Îndurătoare,
iubitoare… cu noi, Cu
mine, în această lume… Închinare! Căci
într-o zi ca aceasta, M-am
eliberat de frici Și-am
început să mă joc prin umbre Cu
licurici…
Măsoară-mă-n
cuvinte și
pe acelea, nu mi le spune, ci
lasă-le să se scrie în tăcere pe
pielea ta. Măsoară
vidul, dacă vrei, ce
se cască între lumile noastre și
presară în el scrisorile pe
care n-ai mai ajuns să
mi le scrii. Măsoară-ți
visurile și
vezi dacă prin ele te
înalți peste cuvintele tăcute ce-ți
înfioară pielea, văzând
cum ard, în vid, scrisorile
nescrise. Într-o
buclă de timp, la
granița dintre zilele apuse, o
roză neînfricată, scăpată
de măsurători, se
arată lumii nevăzute scuturându-se
de cenușă.
Sub umbra unui tei Am râs și am plâns De's-au coborât
cerurile Asupră-mi. Acolo am scris poeme, Direct în stratul inimii, Să-mi rămână cicatrici Vindecând prin ele Frici. Am stat picior peste picior, Culcată fiind - Rădăcina sa ținându-mi capul Să-mi pătrundă cerurile Adânc, în privire. Și da, am râs și am plâns, Sub umbra unui tei Spunându-i cum mă cheamă, Doar ca să nu-mi uit numele În nemurire.
Că simțămintele din carne Sunt ca nisipul - Mișcătoare, poate trecătoare - Te vei convinge-n alte vremi Cât ești de plin de ele Și că atârni greu, ca o rocă De jos în sus, ancorat de stele, prin buzunarele goale Și zâmbete senine.
Îți vei simți sufletul Conectat la seva pământului Și la ecoul vântului, Ce-ți adie printre degetele Înfipte în adâncul frământării..
Vei știi atunci Că ființezi liber, Ca un fluture și Ai putea pune Sub semnul întrebării Eternitatea mării, Dar nu și a ta, Fiindu-mi.
Odihna îmi e străină, Când pe cer ea, luna plină, Îi zâmbește mai dulce ca oricând Sufletului meu plăpând. Mă mulez și mă rotesc, În imaginea mea, Adusă mai aproape de cer Prin lumina ei, Și-o parte în umbra pădurii, Prinsă de rădăcina iubirii cerului pentru pământ. În spatele liliacului Din grădina-n care-mi stau tălpile, Florile de rând au încremenit când Regina Nopții mi-a strâns umerii, în brațele sale, preluând frâiele puterii ce mi-a căzut la glezne, odată cu furoul de mătase, devenit flenduri și ațe.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2025
Apropiații știu că Michael Jackson a fost și rămâne favoritul sufletului meu. Aceasta este piesa pe care o ador. Și de mai bine de 15 ani, așa îmi sună telefonul :)
E atât de suavă Mireasma trandafirilor rozalii Dezmierdându-mi simțurile Ce levitează-n ceasuri timpurii. Îmi e bine aici, Cu o cană de cafea-ntre palme, Sub un soare ce mă inspiră Să-mi scriu poveștile, Pe nerăsuflate; Unele le-am strâns Din tăcerea unei îmbrățișări, Iar pe altele le măsor în respirațiile Născute din cugetări. Coli galbene, Coli prăfuite, Se lipesc una de alta Și cartea se închide, Odată cu adierea vântului Neatins de clipele închipuite. Sub cerul senin, Sunt eu, cea dintre cărți, Cu un buchet de flori în suflet, Așezată sub un soare, Căruia o mierlă îi cântă, Fiind de neoprit – și eu și mierla, Să visăm necontenit.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2025
Să nu îți ascunzi inima Ce prin bătăile aritmice Îi vorbește atât de clar Inimii mele neobosite. Deasupra voinței mele Sau a oricăreia de acum E acordul a ceea ce este Mai presus de dinții ce în zadar scrâșnesc De furie ori repulsie Când nu înțelegi. În bezna nesfârșită a minții Două mâini neliniștite Își caută perechea, Rătăcită în fâșia de viață Limitată și neumbrită. „Să te apropii cu adevărat de ceilalți asta înseamnă: să
nu-ți fie teamă să intri și în întunericul lor.” – Speră (Autobiografia), Papa Francisc
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2025
Absorbim, prin piele frământările. Nu știi cine sunt, Nu știu cine ești și totuși, Rămânem în curiozitatea A ceea ce suntem, Deopotrivă, Separați, apoi adunați În moduri ciudate; Așa apar frământările acelea de la
început când nu știm cine suntem, Cine sunt eu și Cine ești tu? Dar deasupra lor, Ziua continuă să se stingă Cu nonșalanță, Venind peste lume Noaptea, atât de firesc și Plină cu visele În care totul e clar, De la început, Sub cerul ales de noi, Cu toate temerile. Apoi începutul
pălește - Îmi fuge de-a dreptul De sub picioare, Stingându-se și claritatea nopții În care știam atât de bine Cine am fost Și cine suntem.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2025
„Să știi să
pierzi „es la sabiduría”. Înțelepciunea adevăraților luptători, a celor care știu că se mai
întâmplă să și cazi, chiar rău de tot, dar important este să nu rămâi la
pământ.” – Speră (Autobiografia), Papa Francisc Ce pot să spun e că savurez din
plin această carte, îmi iau notițe și adesea mă trec fiori când ajung la câte
un paragraf ca cel de mai sus. Despre înțelepciune - LA SABIDURÍA – s-au scris și se vor
scrie multe. E un cuvânt adânc, iar ea - tot ceea ce este - se află localizată
în profund. Printre altele, să știi să
pierzi, înseamnă să accepți ceea ce ți se întâmplă, să trăiești conștient
situația, în cel mai elegant mod, luând din ea părțile bune - iar acelea se
simt mai bine după ce trece furtuna din suflet. Furtuna (furia), ar mătura tot:
liniștea, lumina din ochi, rațiunea, echilibrul; ea nu are ce căuta în luarea
deciziilor importante. Personal, îi recunosc și un mare merit: e bună pentru un
timp foarte scurt, trebuie lăsată doar cât să răscolească, să arunce cu seceri
în pereți, apoi trebuie oprită. Rapid și la timp. Tu trebuie să fii cel ce își
restabilește ordinea, prin rearanjarea tuturor aspectelor născute din haos,
aduse de jos în sus. Dacă furtuna e lăsată să își
facă de cap mai mult decât e necesar, va fi nevoie de mult mai mult timp pentru
a ieși din camera în care orbecăi de unul singur - căci aceea e camera în care
te închide furia. Ești orb, nu mai vezi și ești singur;în acele momente, oricât de multe persoane ar
roi în jurul tău, ele rămân tot în afara ușii - pentru că așa vrei tu. Cred și simt că viața e ca o
școală pe care suntem datori să o absolvim cu brio. Suntem niște învățăcei
atâta timp cât avem șansa de a deschide ochii; apoi, când îi vom închide, la
momentul stabilit, vom putea analiza, prin propria înțelepciune, dacă ne-am
jucat bine rolul, dacă și în ce măsură am respectat scenariul, când și de ce am
apelat la improvizații și la personaje secundare și, mai mult decât atât, dacă
noi am fost, pentru alții, personaje principale sau secundare și de ce. Revenind la textul de mai sus,
referitor la căderile care apar, inevitabil, pe parcursul vieții, consider că înțelepciunea e cea care amortizează
căderea, iar iubirea e cea care ne ridică de jos - iubirea de sine, iubind
pe alții, iubind tot ce atingem, iubindu-L pe El, necondiționat. Suntem datori și să ne căutăm,
ori de câte ori ne pierdem prin labirint. Uneori, apare și puțin ajutor, sub
formă de context inexplicabil, deci pe
care nu știm cum să-l interpretăm. Cei ancorați în material îl pot privi cu
neîncredere, cel puțin la început; alții îl pot primi ca atare, știind că ceea
ce e menit să se întâmple, se va întâmpla oricum. Indiferent de timpul petrecut
labirint, la un moment dat se va ieși din el – târâș, pe coate, sau pe
picioare, cu spatele mai încovoiat, oricum se va ieși – pentru reîntregire. Ei bine, acela e un moment
deosebit în care ne reconfigurăm ca oameni, ne reconfigurăm scenariul, ne
alipim bucățile sufletului făcut țăndări, ne scuturăm de colbul șederii în limitat
și pricepem că, după înfrângere, ne-am redobândit și suntem exact pe drumul pe
care trebuie să fim, pentru a gusta din plin experiențele pe care ni le-am
asumat. Nici tu, nici eu, nu suntem
întâmplări.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2025
Și te-am încadrat între virgule, Creându-ți paravan Contra vântului Ce-mi adie din suflet.
N-am vrut, naivă, Să-ți smulg vreun nasture Târându-te de guler De-a lungul versului, Până la ultimul cuvânt, Înainte de punct.
După acesta din urmă, Începe cursul sublim... Iar tu lipsești, Rămânând în urma mea; Înaintez, călcând apăsat Un ritm nebunesc Și zâmbesc căci M-ai lăsat să dansez Singură, în bezna vieții, În care mi-am făcut,
Tot singură, lumină.
Ai rămas, da, Ai rămas, Suspendat, parcă, De-a lungul unui vers, Iar eu alerg, pe tocuri, prin strofe, Purtându-ți cămașa Cu doi nasturi lipsă.
Și nu-mi pasă, pentru că în toată ordinea de care mă agăț, Am fost, de fapt, mereu o răzvrătită...
Mă împiedic des De pietre și borduri Și mă ciocnesc de oameni, Uitându-mă la nori, Întrebându-i: ce caut?
Nimic, doar să fiu Una cu norii și poate chiar Să plutesc ca ei, Prin marea de oameni: - un fel de cer, Așezat invers, Să m-audă mai bine din el Când îi cânt tot felul Și îi cer.
Citesc și vărs lacrimi, Între filele cărților Pe care mai apoi le strâng la piept Ca și cum lumea largă Tot nu-mi ajunge. Ce caut?
Nimic. Doar să respir adânc Și să scriu profund, Să mă împiedic de oameni, De pietre și borduri, Așa, aiurită cum sunt.
Nu mai caut... Căci m-am găsit pe mine Înaintea ta.
Zi de sâmbătă, o mică escapadă la Borsec. Până să ajung acolo, priveam necontenit peisajul. E superbă Valea Mureșului... Gândurile mele zburau pe geam și apoi mi se întorceau în suflet sub formă de boomerang. Nu știu care parte e mai răscolitoare, când ies din suflet, sau când mi se întorc în el. O plimbare printre pensiuni, restaurante și gelaterii mobile (sigur că am mâncat și o înghețată mare, cu ciocolată), în aerul mult mai curat de acolo - m-au relaxat, mi-au încărcat bateriile. La întoarcere, străbătând Toplița, mă uitam pe geam, ca de obicei. Într-o stație de autobuz, un bătrânel stătea pe o bancă. Pesemne aștepta autobuzul. Sau cine știe, ce așteptări mai avea. Privea în gol. Avea părul alb, privirea pierdută și chiar dacă temperatura era peste 30 grade, el era cu pantaloni lungi, cămașă și o geacă. Privirea aceea de ... aștept, dar nu știu ce mai aștept, când, de fapt, nu mai am așteptări - m-a întors pe dos. M-a pufnit plânsul. Îmi e dor de mamaia. Dar e bine când am sufletul plin de doruri. Trăiesc.
La un colț de stradă Un el și o ea, adulți fiind Își spuneau adio, Ea, vădit îndurerată El, năuc, cu inima Prin lume uitată. Un sfert de ceas mai târziu, Sub același cer ploios O rază de soare se arată caldă, pe fruntea mea De altfel, încruntată Văzând că locul celor doi A fost luat de o fată Și apoi încă una, De prima întâmpinată. Iată cum, la același colț de stradă Două inimi tinere chicotesc, Având de împărțit, pesemne, De-ale tinereții povești, Ce șterg de-acum lacrimile doamnei Vărsate din ochii îndurerați Privindu-l pe acel domn Cel ce inima prin lume și-a lăsat. Trecând prin acest loc Grăbesc pașii, căci Nu vreau poveștile lor – Nici a adulților complicați Și nici înflăcărarea tinereții De altă dată, de care am uitat – Dorindu-mi doar să mă evapor Din acest colț ciudat de stradă... Viața e o binecuvântare complicată. Oamenii mari o complică. „Unele povești nu au un sfârșit fericit. Nici măcar
poveștile de dragoste. Mai ales poveștile de dragoste. (...)” – Privighetoarea, Kristin Hannah
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025
Când ziua toridă se apropie de final, M-așez în balansoar și fug de real Pentru câteva clipe – bătăi de aripi – Căci se poate și așa, să crezi în ele, Când în suflet pictează tablouri dragostea. Acolo, desigur, se țes multe povești Ce amintesc dulce și crud Cine sunt eu și cine-mi ești, Fraze în care e prețios fiece cuvânt Și toate rostite, prin glasul clar, Armonios, ca un cânt. Imaginea perfectă, păstrată în suflet E a unei zile de vară, o plimbare – Prin lanul de rapiță, când vântul Îmi adie prin părul scăpat De sub pălărie. Era sau e o zi de vară Sau poate o noapte din ea, la fel de caldă Și nu știu, zău, ce îmi lipsește Privind cerul liber, cu ochii larg deschiși Și stelele lui, ce-mi sărută fruntea Și obrajii încinși. Cândva, brațele-mi erau deschise Spre alte zări, de-acum închise Spre zarea de nicăieri Și de pretutindeni Copleșită de atâtea... aduceri-aminte. Mă poartă înapoi la fereastră Scârțâitul balansoarului gol Și atingerea perdelei umflată de vânt La granița dintre zi și noapte Uitată de Timp, după cuvânt. Trag nădejdea că trupurile Distanțate prin necunoașterea din zi Devin unul, noaptea, Prin contrapunerea sufletelor Din dorința pură de a
fi.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025
Vreau totul, puțin câte puțin.
O scurtă prezentare nu mă mulțumește, pe termen lung... Ne spunem, oare, ceea ce
trebuie să cunoaștem unul despre altul? Și, la urma urmei, de ce ar
trebui să facem asta – adică să spunem, să ne prezentăm? Doar suntem cărți
deschise, pentru cei interesați să le citească, nu-i așa? Putem „turui” un rezumat, în
lung și-n lat și de la capăt, pentru ca un altul să priceapă cât de cât
subiectul, deși pierde farmecul, esența – aceea fiind descoperirea. Cât timp ne ajunge să fim doar un
rezumat? Aș putea sta ore întregi, zile,
poate chiar ani, vorbind despre mine, despre ce îmi place să fac, ce îmi doresc
să simt, cum pot fi surpinsă, care cred că îmi sunt limitele și ce-mi displace.
Apoi mi-aș da seama că lista nu e completă, pentru că și eu mă descopăr clipă de clipă,
prin tot ceea ce trăiesc și prin tot ceea ce îmi lipsește. Așa, îmi dau seama că mai sunt
multe de spus, multe de înșirat – despre ceea ce îmi place să fac, ce îmi
doresc să simt, că n-am terminat când am amintit acele aspecte în care îmi
place să fiu surpinsă, și toate acestea, pentru că în fiecare zi sunt tot mai mult
decât ceea ce credeam că sunt. Desigur, pot trece ani, iar
esența să rămână nedescoperită, pentru că nu-ți place să citești și ai preferat
mereu un abstract, pentru o rezolvare de moment. Dar cât din acel abstract,
cuprinde o parte mică din ceea ce sunt, când și eu încă mă descopăr, zi după
zi, moment după moment, prin fiecare trăire? Aceasta este cea mai mare supriză
- că nu mă opresc; că evoluez. Cum aș putea fi o
sinteză, când îmi rescriu cartea vieții, de atâtea ori, devenind mereu o
versiune a mea, mai bună decât am fost până mai ieri? Și chiar îmi place ceea ce descopăr, fiecare latură a
mea, care nu încape într-un abstract, oricât de reușit ar fi el. Treaba asta cu rezumatele mi-au
dat de furcă încă de pe vremea când eram elevă. Nu mi-a plăcut nici să ascult
rezumatele altora și nici să realizez eu unul despre opera cuiva. Am vrut să
citesc și să fiu lăsată să trec prin filtrul meu întreaga poveste și tot așa să
mi-o păstrez: întreagă. Evident că mi-am făcut mereu
temele, dar am și depășit numărul de pagini cerut. Știam că nu e totul, că pot
mai mult. Că autorul ar fi vrut mai mult de la mine. De aceea, nu m-au speriat
operele cu mii de pagini; ba din contră, știam că ele vor face parte din mica
mea rutină, pentru o vreme, îndrăznind chiar să le privesc ca pe o provocare. Iar în urma lecturii complete,
am cules roadele: de pe urma cărților,
m-am ales cu tot „pachetul” de sentimente explorate, unele noi, altele deja
cunoscute și doar amorțite în mine; iar în
privințaoamenilor, prețioși îmi
sunt cei care nu mi-au servit rezumatele a ceea ce sunt și m-au lăsat să îi
descopăr, încet și cu răbdare, exact așa cum sunt. Cu ei, povestea continuă,
căci drumurile personajelor s-au întrepătruns, iar ficțiunea s-a amestecat cu
presupusul real, rezultând secvențe valoroase, ce ne animă viața. Aceasta este viața gustată din
plin, fără sinteze și fără limită de pagini. Mi-a luat ceva timp să pricep,
dar e binevenită această concluzie și anume că vreau totul, nu doar rezumate,
acel „tot” fiind ceea ce îmi e menit, în această lume. Nu mă pot lăsa fracționată la
nesfârșit, căci fragmentele din mine încă mă strigă, de prin toate locurile în
care m-am abandonat. De când am înțeles
efectele reîntregirii, mi-am propus să ofer totul, nu doar frimituri. Pentru că
nici eu nu încap într-o sinteză. Era bine
să se știe asta, ab initio... P.S. Sintetizând, totuși,
pentru cei ce n-au răbdare să-mi citească textul - scriam că nu-mi plac
rezumatele.
Articol publicat în Revista
CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025
