EVENIMENTUL „Dincolo de microfon: Voce pentru cei care nu sunt auziți”

 

În această toamnă, Hotel Plaza Mureș a găzduit evenimentul caritabil Dincolo de microfon: Voce pentru cei care nu sunt auziți.
Peste 100 de oameni s-au întâlnit în inima orașului Târgu Mureș, ghidați de suflete, fiind purtați dincolo de microfon, acolo unde poveștile prind viață și unde fiecare voce contează.

Alături de Asociația Ajungem Mari și trupa Iarmarock DP, Teodora Săcălean - jurnalistă și prezentatoare TV - a fost parte din organizarea acestui eveniment și ne-a împărtășit din experiențele sale profesionale și personale. Totodată, ne-a arătat că reziliența nu este un dar, ci o alegere pe care o facem în fiecare zi.
În spatele camerei și al microfonului, Teodora este mamă, fiică, soră, prietenă și colegă – iar la baza acestor roluri se află propria sa autenticitate.
A fost o seară emoționantă, atât pentru organizatori, cât și pentru public, dar și specială, pentru că trupa Iarmarock DP împreună cu Teo Săcălean au lansat, oficial, piesa „2 Pitici” și videoclipul acesteia (acum și pe YouTube și Spotify).

Evenimentul a avut scop caritabil, iar fondurile strânse sunt direcționate către terapia copiilor din centrele de plasament din județul Mureș.
Asociația Ajungem Mari este prezentă de 11 ani în județul Mureș, sub coordonarea Alinei Șandor, care, de mai bine de 10 ani, îngrijește atât de multe suflete și inspiră și ghidează o comunitate de peste 60 de voluntari dedicați. Unul din principiile care îi ține uniți și puternici pe acești voluntari este că: „Este mai ușor să construiești copii puternici, decât să repari aduți disfuncționali”.

A fost o seară de povești și reflecții, o seară despre solidaritate și speranță. Participanții au împărtășit momente deosebite, fiind uniți prin muzică, empatie și dorința de a face bine.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025

AMINTIRI DIN VIITOR

 

Lumina se joacă printre umbre,
Cântându-i sufletului ascuns –
Dă-mi lumea ta să o despic
Să vezi că-n ea găsești
Părți din mine,
Încredințate ție.
 
Ceva s-a sfârșit
Și o nouă cale se deschide,
Între atâtea neajunsuri
Măsurate-n clipe.
 
Ce distruge o mână,
O alta creează
Povești pentru chipurile
Ce-ntre zâmbete pendulează.
 
Nici îngerii nu scapă
Tentației de a fi om
De a iubi și prin materia
În care ne-am adâncit,
Aproape de tot.
 
În tensiunea puternică
 dintre viață și moarte,
Se naște contradicția
Dintre vino și pleacă.
 
În intimitatea nopții
Săruturile oamenilor nasc scântei
Ca licuricii, sclipind în beznă
Desenând contururi firave
Ale aleanului meu,
Ca niște amintiri,
Din viitor.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025

Sursa foto:  https://pixabay.com/photos/adult-bonsai-hand-plant-portrait-1868109/

CU PĂRUL SUR ȘI OCHI CĂPRUI

 

Cu mers șotâng,
Înainta, greoi, în fața mea;
Nu mă grăbeam să-l ocolesc
Căci aveam timp,
Să stau și să mi-l amintesc.
 
Au trecut niște ani,
De când pășește același prag
În zilele obișnuite, cu treburi banale…
Mă-ntreb de m-a uitat.
 
S-a oprit lângă un perete,
Obosit și poate chinuit,
Voind doar un răgaz,
Să-și tragă sufletul,
pentru o vreme.
 
Trec pe lângă el și îl privesc
Direct în ochii săi căprui –
El nu mă recunoaște
Și nu-i nimic, îmi spun,
 
Căci eu știu că și acum,
La pieptul său, adunat în haină
Are un carnețel cu însemne
În care i-am scris și eu,
De atâtea ori, în atâta vreme.
 
Cu părul sur și umerii adunați,
Rămâne în spatele meu,
Întrebându-se, poate,
De mă știe de undeva,
Iar eu m-aș bucura,
Să știu că e așa –
Că mă caută-n memoria sa.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/lonely-adult-solitude-expression-2664830/

SĂ NU OPREȘTI PLOAIA

 

Te rog doar
Să nu oprești ploaia
Și nici săritul meu naiv
În bălțile ei.
 
Lasă-mă să fiu copilă
Și nu mă opri din zbor;
Doar stai aproape,
Să-ți ating degetele
Printre norii pufoși
Ca vata de zahăr
Și să-ți văd zâmbetul
Printre razele de soare.
 
Te rog doar
Să nu oprești ploaia!
Las-o, așadar,
Să ne picure dintr-un suflet,
Într-altul.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025

Sursa foto:https://pixabay.com/photos/football-rain-happy-game-cute-7853669/

MOMENT DE REFLEXIE. COBORÂREA

 

„(…) când lucrurile nu au sens în lumină, trebuie să cauți în întuneric.” – Realitatea din vis, Lavinia Bârlogeanu
Visele, așadar. Nu le studiez intens, dar știu că ceea ce mi se prezintă prin ele este mai mult decât o banalitate, scormonită de neajunsurile minții sau de ceea ce m-a marcat peste zi.
Înainte de a începe să citesc despre ele cu și mai mult interes, simțeam așa, ca un ecou venit din adâncuri, că ele sunt mesaje de-ale mele, pe care tocmai eu nu le pricep și că barierele de peste zi, când sunt cu ochii aparent larg deschiși, nu mă lasă să „văd” ceea ce vrea să-mi transmită interiorul.
Evident, de când eram mică, am și eu visul acela cu prăpastia, pe care cred că mulți dintre noi îl avem. Când căderea mea în gol este inevitabilă, acela e și momentul în care tresar și zgudui patul. Interesant e că nu mă trezesc complet, ci plutesc o vreme, într-o stare de somn și nesomn, până adorm.
Adevărul e că cel mai mult visez atunci când îmi doresc să visez, să caut și să primesc răspunsuri și îmi pun atenția pe asta, înainte de culcare.
Adesea, dorm buștean, cum se spune și dimineața concluzionez că nu am visat, deși am citit despre asta – că de fapt visăm, dar nu ne mai aducem aminte, din diverse motive. Poate că nu am fost dornică să ascult, să întreb și să aștept răspunsuri.
Ei bine, ideea de coborâre din titlu este inspirată tocmai din visul acela repetitiv cu căderea în adâncul căreia nu-i zăresc fundul, dar ea se referă, de fapt, la coborârea voită în adâncurile noastre.
Se înțelege că atunci când reușim să facem asta, nu dăm doar peste unicorni și balonașe de săpun, căci pe lângă tot frumosul care suntem, avem și un tărâm al umbrelor, care ne aparține. Acesta este un mare act de curaj: să pătrunzi în el și să te privești și prin alte oglinzi – atunci când îmbraci forme josnice, neînțelese, umilitoare; să îți vezi defectele, să vezi ceea ce nu ai vrut să vezi până acum sau ceea ce ai „îngropat” în trecerea timpului. Să nu mai fugi de tine. Să nu te judeci. Să te iubești, atât în alb, cât și în negru, iar ceea ce te bântuie, să primești în sufletul tău și să integrezi totul acolo, ca într-un pachet complex de care ai nevoie tu, Esența.
Ce cred… E că e necesar să coborâm scările spre adâncul coconului în care suntem închiși. Acceptând întunericul de acolo, învățăm să pășim și prin el, iar aripile noastre, când va fi momentul să se deschidă, vor fi mult mai mari și mult mai puternice, mai pregătite pentru libertate.
Până atunci, însă, cine are scări de coborât, chiar și numai câteva trepte, trebuie, mai înainte de toate, să-și facă curaj și să le coboare. Procesul e diferit, atunci când suntem pregătiți pentru asta și o facem benevol, decât atunci când suntem împinși de la spate, pentru elan, căci riscăm să le coborâm pe burtă…
Cât suntem oameni, contează mult drumul până la destinație, pentru că prin materia din care suntem plămădiți, simțim durerea.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025

PLUMBUL MEU

 

Am și eu un plumb...
Situat după vedere,

între cord și coloana vertebrală

Înfipt în tenebre;

Pe al altora îmi e greu să îl pricep
Pot, cel mult, 
să compătimesc
sufletul de care atârnă.

Pe al meu, în schimb, 
îl simt; 
Oh, da! îl simt atât de greu,
Când mă trage spre pământ 
de' zbor aievea, prin gânduri 
Și prea mult mă desprind

De brazdele omenirii.

Paradoxal,

mi-a ajuns chiar drag,
Căci e sacul meu de doruri,
De trăiri ce n-am trăit,
de trăiri ce m-au trântit
Și m-au învățat să prețuiesc
Fiecare gură de aer
În care n-am atârnat 
Cu aceeași greutate,
În opusul plumbului meu. 

... despre el s-au scris versuri,
Cu inimile spintecate
Și-l tot pomenim 

din timpurile de azi, 

spre cele uitate;

alții nu-i recunosc puterea,
Și luptă aievea cu durerea 
Plumbului din suflet

Nelegalizat.

CAMELEON

Un câmp translucid
Cuprins de vârtejuri
Își varsă suspinele
De culoarea cognacului
În adâncul osemintelor.
 
Doboară și adună
În roșu aprins,
Scrâșnetele din inimă,
Călcând peste orice putere
De a respira mai multă viață,
De trimis în plămâni.
 
Cu verde-sidef mi-am conturat ochii
Între-deschiși în amurgul
Ce a privit adânc în mine,
Dând peste dorința de plenitudine,
Iar ea, dorința, a îmbrăcat
Nuanță de negru-tăciune
Pentru că eu i-am cerut...
 
Și de aceea, câmpul -
Nonculoare inițial -
A fost cuprins de vârtejuri
Ce l-au dezordonat
Împroșcându-l cu nuanțe de cognac,
Roșu aprins, verde-sidef,
Haos de culoarea amurgului
Și negru-tăciune.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2025

ÎNTR-O VIAȚĂ VIITOARE

 

Așa e,
Uneori suntem orbi
Cu adevărul în față,
Parte dintr-un real
Mai puțin fals ca închipuirea
Unei succesiuni de episoade
Proiectate în minți bolnave.
 
Așa e,
Uneori suntem atât de mici
În fața planurilor mărunte
Ce alcătuiesc alte planuri,
Mai mărețe,
Atât de mici, încât ne pierdem
Printre atâtea amănunte...
 
Și atunci... eu de ce caut?
De ce să nu fiu oarbă
Și atât de mică,
Să mă pierd și eu
Prin episoade și realități
Pe care să le cuprind,
Fără vină?
 
Iar alții... sunt atât de vii
Și departe de muritori,
Încât nu-i putem atinge,
Oricât de întinse spre ei
Și rugătoare
Ne-ar fi brațele.
 
Așa e,
Căile sunt diferite.
Unele, presărate cu orbire,
Altele, cu mărinimie,
În altele ne regăsim,
Pentru a iubi;
În altele întindem brațele
Pentru a rămâne goale
De tot ceea ce ar putea fi plin
Într-o viață viitoare...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2025

Sursa foto: https://www.divahair.ro/timp_liber/cat-traieste-o-furnica-si-alte-curiozitati-despre-aceasta-insecta

MOMENT DE REFLEXIE. SUNTEM ALEGERE

 

Picioarele îmi merg de la sine...pași, unul după altul, un „firesc” mecanic, atunci când mintea îmi e ocupată să-și găsească satisfacții în studiul exteriorului.

Mă plimb aproape prin aceleași locuri și totul e altfel, de fiecare dată. Întâlnesc alți oameni, cărora încerc să le ghicesc povestea – după mers, după privire, după gesturi.

Mă fascinează omenirea, cu trăirile ei atât de intense! Lumea noastră e plină cu de toate: în ea, Omul este ca un cufăr adânc, în care se tot adună experiențe, din drumul evoluției sale și constatări, în privința sentimentelor care îi „educă” percepția.

E o încercare să-ți păstrezi integritatea într-o parte a lumii golită de acel ceva frumos, care parcă clocotește în tine, pe care ai vrea să îl împărtășești și altora. E o alegere să depășești încercarea.

E o alegere să te păstrezi gol de sentimente, printre zâmbetele și bunăvoința celor din jurul tău. E o alegere să rămâi în goliciunea ta.

Unde, oare, nu mai există nici gol, nici plin, ci acel Tot, din care suntem desprinși și în care ne întoarcem?

E această viață Unitate, sau e o buclă desprinsă din ea - în care poți trăi experimentul abundenței, printre cei secătuiți de ea, sau invers, să n-ai, fiind atât de aproape de plinul altora?

Suntem dovezi ale complexității existenței: putem avea inimă, fără să-i simțim cu adevărat bătările, la cotele ei maxime; avem ochi, dar alegem să nu vedem adevărul; avem voci... scufundate în nevorbire, iar simțurile... ni se par atât de firești, să le avem, încât nici nu mai contează valoarea lor.

Pe de altă parte, atunci când nu mai avem puțin, din acel mult care ni s-a dat, pământul parcă se despică în două, suficient de mult încât să înghită și cerurile în el.

Totuși, între cer și pământ, spațiul gol și spațiul plin se contopesc, creând echilibrul. Practic, omul are de „muncit” la perfecționarea echilibristicii sale.

Mi-au rămas întipărite în suflet niște cuvinte: „(...) Dacă viața ți se preface în haos? Ce rămâne în urmă? Infinitul.” – Paulinna Simonis, Grădina de vară. Am interpretat că iubirea nu are sfârșit. Ea umple golul, iar golul, devenind plin, devine un Tot, un complex suprem, un elixir din care servim și noi, din când în când, de pe deget, cât să ni se umezească puțin buzele...

E o alegere să depășim încercările. E o alegere să rămânem blocați în goliciune. Iubirea e o alegere. Noi ne-am ales, adu-ți aminte de ce...

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2025

Sursa foto:https://viatalaprezent.ro/evolutie-personala/

MALUL RÂULUI STYX

 

E un total dezacord
Lipsit de sens,
Să fii atât de orb
Când ai sub tălpi
Întreaga Creație
Și în mâini
Întregul Univers,
Crezând că a le dormi,
E suficient,
Având dreptul de a visa,
Doar ca să devii...
 
Modelând un punct fix,
Din vedere, în suflet,
Mă bucur de plimbare,
Străbătând râul Styx,
Atingând puțin din moarte
Și mai mult din viață,
Spre a echilibra, astfel,
Ideea de nemurire
Între cele două maluri ale sale.
 
Barca mângâie valurile,
Și, din inerție,
Se-ndreaptă spre malul acela
Ce-mi creionează
Drumul de urmat;
N-am decât să mă ghidez
După Soare, Lună
Și cerul înstelat.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/landscape-sunset-river-nature-sun-982178/ 

ÎN FURIA CERULUI

 

A plouat doar asupra ta
Ca și când cerul
Ar fi furios
Pe nepăsarea ta,
Căci în el, norii
Nu-mi pot ignora privirea.
 
Îngerii nu pot asurzi
La rugile mele,
Iar iarba rămâne tot moale
Sub tălpile mele
Și-mi dă roua
Ce-mi spală sufletul
De apăsările grele,
Amorțindu-mi sângele
Ce-mi năvălește-n vene,
Agitându-mi crezurile,
Dezordonându-mă
Până la nedeslușire.
 
M-așez, apoi, în fiecare piesă
Ce sunt și ce întregește
Fata cu flori de mărgăritar
În păr și în palme,
Neștiind cum să provoc timpul
Să mă alerge prin mine,
Să mă absoarbă
Și să-mi dea drumul
În forma potrivită.
 
Ai crede că cerul e furios,
De îți plouă atât de mult în suflet?
Iată, nici curcubeul
Nu are două capete
Pentru noi:
Tu, cel ce ești,
Iar eu – o alta, reconstruită
Și amândoi, totuși,
În forma potrivită.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/cosmos-space-universe-galaxy-stars-4709792/ 

CUVÂNTUL NEROSTIT. Amintiri din viitor

 

... uneori vorba
E lipsită de sens;
Știu, pare întors totul
Cu susul în jos –
Ca tocmai un scriitor
Să își verse năduful
În public,
Dar eu mă refer la vorba goală,
Lipsită de putere...
 
Deci, cugetă, te rog,
Câte nu s-ar putea acoperi
Dacă nu mi-aș dezgoli pieptul
Puțin câte puțin, prin fiecare literă,
Să arăt lumii
Tot ce-mi zvâcnește-n el!
 
Ce ar putea fi o vorbă,
Sau o succesiune de vorbe,
Chiar și complet adevărate,
Luate separat,
Dacă n-ar fi toate, împreunate,
Cu simțirea din inima mea?
 
Ar mai fi ele adevăr,
Dacă ți-aș spune
Doar câte una,
Fără să le prinzi, în fond,
Legătura?
 
E, oare, atât de aberant
Încât să cer lumii
Percepția interioară,
Mai înainte de toate –
Să simți ce simt eu,
Iar eu să îți simt inima,
Cum îți bubuie în piept,
Arătând rațiunii
Supraviețuirea sa
În palmele mele?
 
Dacă am fi, așadar,
Protagoniști într-o astfel de scenă,
Se confirmă, pesemne,
Ipoteza că, uneori,
Vorba e lipsită de sens
Chiar și pentru un scriitor?
 
E o nebunie să taci;
Așa e, dar oamenii
Mai au nevoie și să uite,
Să ajungă iar în timpurile
Cuvântului nerostit,
Ce i-a adus mai aproape
Unul de altul
Înainte de a fi
O amintire dintr-un viitor
Nedefinit.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/fantasy-moon-girl-night-riverbank-5316369/ 

MOMENT DE REFLECȚIE. FOILE DE CEAPĂ

 

Dacă aș fi un bulb de ceapă, iar sufletul tău ar fi dornic să mă ajungă, ar trebui să cunoști rostul fiecărei foi care mă alcătuiește, căci ele, împreună, îmi învelesc sufletul.
Astfel, ar trebui să ghicești cum să pătrunzi prin fiecare strat, fără să îl strici, căci misiunea fiecăruia este de a mă adăposti cât mai în siguranță.
În fond, ele, straturile, sunt alegerile mele; să fii furios pe existența vreunuia e ca și cum mi-ai contesta înțelepciunea de a-l alege. Să vrei să vindeci, poate, acolo unde s-a deteriorat, cu timpul, aceasta e o altă poveste. O poveste frumoasă, nu ca aceea în care m-ai smulge, puțin câte puțin, din ceea ce sunt.
Povestea pe care aș vrea să mi-o spui chiar tu, e aceea în care îmi prezinți o altă alternativă, în timp ce eu te-aș asculta sfioasă. Poate că, la început, nu mi-ar veni să cred că ești realitate; apoi, aș trece de la ușoara stare de disconfort (pentru că ai pătruns în universul meu), la cea de acceptare, urmată de eliberare.
Aș înțelege că sunt acceptată, că pot primi, având loc eliberarea de corsetul care mă strânge. Drumul principal cunoaște multe bifurcații, iar acestea sunt variante mai grele de a ajunge, în final, la destinație.
Cum am ajuns în corset? Am ales prea multe bifurcații și mi-a fost necesar. A avut rolul lui, ținându-mi lipite părțile din mine care s-au revoltat și ar fi vrut să se dezmembreze. El e parte din furia și înverșunarea mea. M-am întors împotriva mea și am început să arunc în mine cu tot ce mi-a ieșit în cale; probabil de ciudă, că n-am mers pe drumul principal.
Astfel, foile de ceapă sunt cele ce îmi poartă cicatricile; unele sunt nevăzute, le simt doar eu, pe interior, iar altele sunt vizibile și le simt și mai profund, ori de câte ori le ating. În cazul lor, durerea îmbracă o formă și îmi e mai ușor să o privesc. Nu mă confrunt cu ea. A trecut prea mult timp, în care am avut vreme să învăț să trăiesc cu umbrele și să mi le integrez.
Un strat îmi e credința, un altul îmi e înțelepciunea. O altă foaie care mă îmbracă e iubirea – acesta este stratul magic. O foaie mai sensibilă, influențată de toate celelalte, e liniștea. Un alt strat e ego-ul, care mă poate transforma în feluri incredibile, nu tocmai de lăudat. Noroc că e controlat de următorul strat, acesta fiind echilibrul...
Pot fi în multe feluri – pot fi 12 oameni în unul singur și acești 12 oameni s-ar putea diviza în alți 12 și tot așa...
Dar în adâncul lor e o singură sclipire, nealterată: un suflet fără timp, un suflet nemărginit și curajos, care s-a acoperit de straturi pentru a percepe lumea prin fiecare dintre ele, pentru a descoperi Creația, atât cât i-a fost dat, inclusiv să te recunoască.
Nu distruge straturile.
 
Bucătăria chiar este un spațiu al metamorfozei.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

TABLOUL DE CEARĂ

E ca un șarpe -
Râul de timp înghețat 
Și de razele lunii uitat,
Topit pentru o clipă
Într-o cupă cu vin 
Atât de amar,
cu iz de pelin...

În tabloul de ceară
Fluturi roz încep să apară
De nicăieri - 
Devenindu-mi enigmă,
Purtând pe ale lor aripi
A lumii vină...

Vina de a fi culoare,
Într-un spațiu ce pendulează 
Între viață și moarte,
Printre ape limpezi 
Și noroi pe sub lespezi,
Împiedicând din mers
Tot al doilea sens...

Părem a fi 
aruncați în brațele vântului,
sub cerul static 
din tabloul de ceară,
în care ne trezim buimaci,
respirând viață sacadat,
valsând după ureche,
printre notele muzicale.

E necesar, pesemne,
să ne potrivim pașii. 

CĂMAȘA DE FORȚĂ

 

Vorbim mulți și deodată 
Și nu ne auzim între noi 
Prin mugetul vântului
Ce surzește dorul cuvântului
Și al sufletului ce tace 
În fața ipotezelor 
Zăcând nedumerit.

 
Oh da, tace - 
Cu urechile-i lipite de palme
Însă zbiară pe dinăuntru,
Zbătându-se între cărămizile 
Ce-i încrustează ființa,
Sufocându-i credința.

O reală nebunie,
Să râzi printre lacrimi 
Și să dansezi liber
Strâns într-o cămașă de forță,
Fiind nelimitat și totuși 
Cel măreț, sufletul,
E îndesat acolo
Și arde ca o torță,
În trupul firav și atât de mic - 

O fină diferență
Între tot și nimic. 

DACĂ SUNT CUVÂNTUL

 

Înainte de a fi cuvânt 
Șoptit spre pământ,
Am fost sentiment 
Purtat de vânt,
Printre stele.

Dacă sunt cuvântul,
Ce-mi îmbracă suflul,
tu... ce-mi ești, 
Dacă n-am ales să-mi fii
alăturat, prin cratimă?

Știi, vreau să las ceva lumii - 
să las ceva în urma mea,
Mai mult ca urmele de hologramă,
Sau o imagine drăguță,
De pus în ramă.

Voit am ales cuvântul 
Să mă îmbrace din ieri,
în acest azi sublim
Și să mă învelească
cu grijă, 
în timpurile viitoare,
în clipele înfloritoare.

Îmi va fi haină tandră
Pentru sufletul neobosit
În a se întregi, 
Trecut prin veci,
Prin vremuri calde 
și timpuri reci.

Unde e, oare
O fisură, oricât de mică
Să pot cunoaște Lumea
Vie fiind, 
prin scobitura ei rigidă?

Căci lumea ce-o ating, 
este, deocamdată,
lumea noastră - 
Pentru doi poli,
Înjumătățită perfect 
Și totuși nu ne ajunge,

Căci nu ți-am fost,
Nealegând ca tu să-mi fii - 
De-ar fi să dau crezare 
Trăirilor albe,
din nopțile târzii.

BOGĂȚIA TOAMNEI

 

Toamna mi-a adus viață, 
Și mereu atât de multă bogăție! 

În anotimpul frunzelor căzătoare,
Al strugurilor copți, ce se strâng 
și al gutuilor ispititoare, 
Deschid, cu mult curaj, 
ceea ce numesc 
sertarul cu speranțe. 

Deasupra, găsesc un bilet 
Cu scris de mână, ușor înclinat 
Spre dreapta, ca al meu
Ce indică să pătrund, 
Înainte de toate,
În cufărul vechi, 
În care amintirile se ascund.

După câteva bucle prin lume
Și atingerea câtorva dimensiuni,
Iată-mă adânc, în mine 
În locul uitat, 
făr' de lumină.

Îmi apasă umărul stâng
o desagă peticită
În care am îndesat, în grabă,
Înainte de plecarea subită,
Câte un scurt rezumat 
al clipelor de fericire.

Și ce bine!
Când una câte una
Îmi luminează calea 
În această adâncime, 
Zărind câte un pic 
din fiecare umbră,
Pe care o chem, cu drag, 
Să iasă la lumină
fără teamă,
Să o recunosc,
Să-mi aparțină.

Execut o rotație anevoioasă, 
Prin toate ungherele mele 
Prin tărâmul umbrelor,
Purtând desaga cu clipe fericite,
Prin cufărul cu toate amintirile,
Până la sertarul cu speranțe,
Prețuindu-le pe toate...

Aceasta e călătoria unei ființe
Din locul în care se termină Timpul
dilatându-se, atât de natural,
în credință.

ACEEAȘI CANĂ

 

O palmă mică, 
Strânsă în pumn,
Se odihnește într-alta 
Ce o înconjoară;

Astfel, în frigul de afară 
Zece degete împreunate 
Își vorbesc mai mult
Decât o fac gurile umane.

Strada sclipește a ger,
Iar tu vezi, oglindiți în ea
ochii ce-mi strălucesc 
în acea tăcere;

Și mai știi 
Cum inima-mi colindă 
Fiecare cotlon al lumii,
Respirând atât de profund,
în orice furtună.
.............................................
Mă trezesc din ger și din vis
după prima gură din ea - 
în fiecare dimineață-n care
îmi țin degetele încolăcite 
pe aceeași cană cu cafea,

având în minte o palmă mică,
strânsă în pumn,
ce zăbovește într-alta,
cu încredere.

Un deget cald
Mi se desprinde de pe cană
Cât să contureze fin,
Pe fereastra aburită
O inimioară. 

IPOTEZĂ

 

Ipotetic vorbind,
Dac-am pleca subit,
Fiecare în zarea lui,
Așa cum ar presupune
Un oarecare firesc,
Al celor două lumi
Ce ne absorb,
N-am gusta niciunul
Din nemărginirea infinitului
Pentru că am sta
Unul fără celălalt
În tăcerea de granit.
 
Ai recunoaște, oare,
Magia din inversul fiecărui apus,
Ce se arată diferit,
Din fiecare cer –
Dacă n-aș fi eu
Și dacă n-ai fi tu,
Incompleți, desigur,
aborbiți de două lumi?
 
Cât de seacă ar fi
Această ipoteză,
Fără doi creați
Într-o a treia lume,
Pentru a fi în antiteză…