LA COLȚUL STRĂZII

 

La un colț de stradă
Un el și o ea, adulți fiind
Își spuneau adio,
Ea, vădit îndurerată
El, năuc, cu inima
Prin lume uitată.
 
Un sfert de ceas mai târziu,
Sub același cer ploios
O rază de soare se arată
caldă, pe fruntea mea
De altfel, încruntată
Văzând că locul celor doi
A fost luat de o fată
Și apoi încă una,
De prima întâmpinată.
 
Iată cum, la același colț de stradă
Două inimi tinere chicotesc,
Având de împărțit, pesemne,
De-ale tinereții povești,
Ce șterg de-acum lacrimile doamnei
Vărsate din ochii îndurerați
Privindu-l pe acel domn
Cel ce inima prin lume și-a lăsat.
 
Trecând prin acest loc
Grăbesc pașii, căci
Nu vreau poveștile lor –
Nici a adulților complicați
Și nici înflăcărarea tinereții
De altă dată, de care am uitat –
Dorindu-mi doar să mă evapor
Din acest colț ciudat de stradă...
 
Viața e o binecuvântare complicată. Oamenii mari o complică.
 
„Unele povești nu au un sfârșit fericit. Nici măcar poveștile de dragoste. Mai ales poveștile de dragoste. (...)” – Privighetoarea, Kristin Hannah

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025

Sursa foto: https://revistatango.ro/cele-mai-frumoase-citate-din-micul-print-nu-cunoastem-decat-ceea-ce-imblanzim-110068

O ZI, O NOAPTE

 

Când ziua toridă se apropie de final,
M-așez în balansoar și fug de real
Pentru câteva clipe – bătăi de aripi –
Căci se poate și așa, să crezi în ele,
Când în suflet pictează tablouri dragostea.
 
Acolo, desigur, se țes multe povești
Ce amintesc dulce și crud
Cine sunt eu și cine-mi ești,
Fraze în care e prețios fiece cuvânt
Și toate rostite, prin glasul clar,
Armonios, ca un cânt.
 
Imaginea perfectă, păstrată în suflet
E a unei zile de vară, o plimbare –
Prin lanul de rapiță, când vântul
Îmi adie prin părul scăpat
De sub pălărie.
 
Era sau e o zi de vară
Sau poate o noapte din ea, la fel de caldă
Și nu știu, zău, ce îmi lipsește
Privind cerul liber, cu ochii larg deschiși
Și stelele lui, ce-mi sărută fruntea
Și obrajii încinși.
 
Cândva, brațele-mi erau deschise
Spre alte zări, de-acum închise
Spre zarea de nicăieri
Și de pretutindeni
Copleșită de atâtea...
aduceri-aminte.
 
Mă poartă înapoi la fereastră
Scârțâitul balansoarului gol
Și atingerea perdelei umflată de vânt
La granița dintre zi și noapte
Uitată de Timp, după cuvânt.
 
Trag nădejdea că trupurile
Distanțate prin necunoașterea din zi
Devin unul, noaptea,
Prin contrapunerea sufletelor
Din dorința pură de a fi.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/night-girl-thoughts-sad-sitting-7371349/

MOMENT DE REFLECȚIE. NU-MI PLAC REZUMATELE

 

Vreau totul, puțin câte puțin. O scurtă prezentare nu mă mulțumește, pe termen lung...
Ne spunem, oare, ceea ce trebuie să cunoaștem unul despre altul?
Și, la urma urmei, de ce ar trebui să facem asta – adică să spunem, să ne prezentăm? Doar suntem cărți deschise, pentru cei interesați să le citească, nu-i așa?
Putem „turui” un rezumat, în lung și-n lat și de la capăt, pentru ca un altul să priceapă cât de cât subiectul, deși pierde farmecul, esența – aceea fiind descoperirea.
Cât timp ne ajunge să fim doar un rezumat?
Aș putea sta ore întregi, zile, poate chiar ani, vorbind despre mine, despre ce îmi place să fac, ce îmi doresc să simt, cum pot fi surpinsă, care cred că îmi sunt limitele și ce-mi displace. Apoi mi-aș da seama că lista nu e completă, pentru că și eu mă descopăr clipă de clipă, prin tot ceea ce trăiesc și prin tot ceea ce îmi lipsește.
Așa, îmi dau seama că mai sunt multe de spus, multe de înșirat – despre ceea ce îmi place să fac, ce îmi doresc să simt, că n-am terminat când am amintit acele aspecte în care îmi place să fiu surpinsă, și toate acestea, pentru că în fiecare zi sunt tot mai mult decât ceea ce credeam că sunt.
Desigur, pot trece ani, iar esența să rămână nedescoperită, pentru că nu-ți place să citești și ai preferat mereu un abstract, pentru o rezolvare de moment. Dar cât din acel abstract, cuprinde o parte mică din ceea ce sunt, când și eu încă mă descopăr, zi după zi, moment după moment, prin fiecare trăire? Aceasta este cea mai mare supriză - că nu mă opresc; că evoluez.
Cum aș putea fi o sinteză, când îmi rescriu cartea vieții, de atâtea ori, devenind mereu o versiune a mea, mai bună decât am fost până mai ieri? Și chiar îmi place ceea ce descopăr, fiecare latură a mea, care nu încape într-un abstract, oricât de reușit ar fi el.
Treaba asta cu rezumatele mi-au dat de furcă încă de pe vremea când eram elevă. Nu mi-a plăcut nici să ascult rezumatele altora și nici să realizez eu unul despre opera cuiva. Am vrut să citesc și să fiu lăsată să trec prin filtrul meu întreaga poveste și tot așa să mi-o păstrez: întreagă.
Evident că mi-am făcut mereu temele, dar am și depășit numărul de pagini cerut. Știam că nu e totul, că pot mai mult. Că autorul ar fi vrut mai mult de la mine.
De aceea, nu m-au speriat operele cu mii de pagini; ba din contră, știam că ele vor face parte din mica mea rutină, pentru o vreme, îndrăznind chiar să le privesc ca pe o provocare.
Iar în urma lecturii complete, am cules roadele: de pe urma cărților, m-am ales cu tot „pachetul” de sentimente explorate, unele noi, altele deja cunoscute și doar amorțite în mine; iar în privința oamenilor, prețioși îmi sunt cei care nu mi-au servit rezumatele a ceea ce sunt și m-au lăsat să îi descopăr, încet și cu răbdare, exact așa cum sunt. Cu ei, povestea continuă, căci drumurile personajelor s-au întrepătruns, iar ficțiunea s-a amestecat cu presupusul real, rezultând secvențe valoroase, ce ne animă viața.
Aceasta este viața gustată din plin, fără sinteze și fără limită de pagini.
Mi-a luat ceva timp să pricep, dar e binevenită această concluzie și anume că vreau totul, nu doar rezumate, acel „tot” fiind ceea ce îmi e menit, în această lume.
Nu mă pot lăsa fracționată la nesfârșit, căci fragmentele din mine încă mă strigă, de prin toate locurile în care m-am abandonat.
De când am înțeles efectele reîntregirii, mi-am propus să ofer totul, nu doar frimituri. Pentru că nici eu nu încap într-o sinteză. Era bine să se știe asta, ab initio...
 
P.S. Sintetizând, totuși, pentru cei ce n-au răbdare să-mi citească textul - scriam că nu-mi plac rezumatele.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/search/free%20picture%20woman%20dancing/

ZÂMBETE

 

Un zâmbet pe un chip pustiu
E ca un soare fără un Univers
Din care să-și aleagă o planetă
Asupra căreia să-și reverse iubirea.
 
Ah, și mai e
ca o amăgire de toamnă caldă,
în care noaptea e atât de adâncă
încât și luna a uitat de ea însăși
și de chemarea mea,
de sub cerul greu, de stâncă.
 
Un zâmbet pustiu
Nu e ca amurgul unei seri
Ce-mi seamănă cu răsăritul
Din alte dimineți în care
un soare modest și de neînțeles
plutește în singurătatea
bucății sale din Univers.
 
Dar în lumea aceasta mare
Zâmbetul meu se zbate
În încercarea timidă
De a o cuprinde în privire
Atât în clipe lipsite de zbucium
Cât și în nopțile albe,
Cu cer fără luciu.
 
Iar ea, lumea,
Îmi aude cuvintele,
Și nu foarte departe de locul
din care privesc adesea cerul
Aud cum pădurea scâncește liniștit
Mulțumindu-ne -
Mie, pentru versuri,
Și sufletului tău pentru cântecele
În care-mi rostești numele.
 
Tu nu pricepi versul,
Eu nu aud cântecul,
Pădurea scâncește în liniște,
Când noi privim cerul,
fiecare în tăcere,
printre zâmbete...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/girl-kid-picture-frame-frame-child-6538299/