Un zâmbet pe un chip pustiu
E ca un soare fără un Univers
Din care să-și aleagă o planetă
Asupra căreia să-și reverse iubirea.
Ah, și mai e
ca o amăgire de toamnă caldă,
în care noaptea e atât de adâncă
încât și luna a uitat de ea însăși
și de chemarea mea,
de sub cerul greu, de stâncă.
Un zâmbet pustiu
Nu e ca amurgul unei seri
Ce-mi seamănă cu răsăritul
Din alte dimineți în care
un soare modest și de neînțeles
plutește în singurătatea
bucății sale din Univers.
Dar în lumea aceasta mare
Zâmbetul meu se zbate
În încercarea timidă
De a o cuprinde în privire
Atât în clipe lipsite de zbucium
Cât și în nopțile albe,
Cu cer fără luciu.
Iar ea, lumea,
Îmi aude cuvintele,
Și nu foarte departe de locul
din care privesc adesea cerul
Aud cum pădurea scâncește liniștit
Mulțumindu-ne -
Mie, pentru versuri,
Și sufletului tău pentru cântecele
În care-mi rostești numele.
Tu nu pricepi versul,
Eu nu aud cântecul,
Pădurea scâncește în liniște,
Când noi privim cerul,
fiecare în tăcere,
printre zâmbete...
E ca un soare fără un Univers
Din care să-și aleagă o planetă
Asupra căreia să-și reverse iubirea.
ca o amăgire de toamnă caldă,
în care noaptea e atât de adâncă
încât și luna a uitat de ea însăși
și de chemarea mea,
de sub cerul greu, de stâncă.
Nu e ca amurgul unei seri
Ce-mi seamănă cu răsăritul
Din alte dimineți în care
un soare modest și de neînțeles
plutește în singurătatea
bucății sale din Univers.
Zâmbetul meu se zbate
În încercarea timidă
De a o cuprinde în privire
Atât în clipe lipsite de zbucium
Cât și în nopțile albe,
Cu cer fără luciu.
Îmi aude cuvintele,
Și nu foarte departe de locul
din care privesc adesea cerul
Aud cum pădurea scâncește liniștit
Mulțumindu-ne -
Mie, pentru versuri,
Și sufletului tău pentru cântecele
În care-mi rostești numele.
Eu nu aud cântecul,
Pădurea scâncește în liniște,
Când noi privim cerul,
fiecare în tăcere,
printre zâmbete...
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu