CE CHESTIUNE, DOM'LE!

Că tot vorbim adesea de lupte, fie ele cum or fi - cu noi înșine sau cu alții, pentru ceva anume, sau pur și simplu pentru că se dă o luptă a vieții în care suntem și noi parte...

Analizam în tihnă (după un timp în care mi-am lins rănile) ideea asta de luptă și mă întrebam cum e mai ușor - nu știu cât e de potrivit termenul de "ușor" lângă "luptă", dar se înțelege la ce mă refer - : când ai un adversar și lupta se desfășoară în exterior, sau când lupta este "doar" interioară și atunci tu ai o dublă calitate? 

Cum e mai simplu, oare? Să calci peste altul sau să calci chiar peste tine? Pentru că, la urma urmei, într-o luptă există mereu un învins... Cât de câștigător te simți când cel învins ești chiar tu? Indiferent ce presupune verbul "a călca" - când lupta este una interioară, cel în cauză ajunge mult mai ușor în acel spațiu pe care unii îl numesc infern. Cred, totuși, că e mai greu să fii singur, cumva doar tu cu tine, în această luptă cu principiile tale, cu gândurile tale, cu planurile tale, cu trecutul, cu greșelile și cu minciunile, cu iubirea, cu adevărul, cu dorința de a fi bine, de a face bine, de a ieși cumva la liman. Cum sună asta? A terci. Exact așa e făcut și sufletul, când luptele astea interioare nu se mai termină. E bine, totuși, ca ele să existe, pentru că, odată trecute, tot ele te fac să crești, să evoluezi, să fii altfel decât ai fost, deci te transformi, și începi să privești lumea cu ochii pe care până nu de mult i-ai ținut închiși însă... Până să te ridici, până să începi să vezi, până să treacă durerea, până să se oprească din sângerat rănile alea pe care ți le-ai făcut cu mâna ta... Par să treacă vreo mie de ani. Chiar și așa, după acei o mie de ani, ești mult prea sus pentru a mai coborî în infern pentru aceleași prostii, pentru aceleași erori, pentru aceleași lașități. De aceea ar fi de preferat ca luptele acestea să fie cât mai puține numeric, dar intense: să te oblige să cobori, și, dacă ai norocul să te păstrezi lucid, atunci vei avea înțelepciunea de a-ți revendica locul bine meritat și de a nu-l mai părăsi pentru nimic în lume, pentru că acum știi cum e să pierzi și să te pierzi și nu mai vrei, nu-i așa? 

Te vrei întreg, cu tot cu acel Eu cu care până nu de mult te-ai luptat, dar care a reușit să te facă să îți asumi fiecare respirație, pentru că știi că ți-a fost dor să îți simți plămânii liniștiți, și nu sufocați de hohote de plâns și de chin. Parcă te vezi și acum, prin ochii amintirilor, cum îți cuprindeai mijlocul cu mâinile, încercând să te convingi că nu te deșiri, că mai poți, că încă ești, așa adunat pe pământ, ca un melc... Dar ești.

Cam asta e cu lupta interioară vis-a-vis de cea exterioară în care ai cu cine să lupți, ai pe cine să privești în ochi, poate îi cunoști suficient de bine și abilitățile și atunci cumva mai poți anticipa câte ceva.

Cât despre tine însuți... Cât de greu poate fi când nici măcar nu te cunoști îndeajuns încât să ai idee cam din ce parte vor răsări propriile-ți arme, îndreptate spre locul cel mai dureros, pe care îl cunoști doar tu?

Paradox? Da... Un afurisit de paradox! Viața este jucăușă, cine a zis că zboară unicornii prin împrejurimi?

Sursa foto: www.cinemagia.ro