CONFIDENȚE II

Sunt femeie, mamă, soție, fiică, soră, nepoată și strănepoată. Un om. Și nu doar atât.
Sunt un om căruia îi plac lucrurile simple și care preferă, de multe ori, să se închidă puțin în sine pentru o pauză, pentru o revenire - cum îmi place mie să o numesc. Sunt un suflet bătrân, care este într-o continuă experimentare, de acumulare de informații, de sedimentare a unor aspecte care fac parte din termenul generic de Existență. 

Am pășit în noul an, pe care îl numim azi 2019, cu febră, frisoane și o laringită groaznică (căci deh, multe lucruri înghițim și nu le spunem). Și au fost o binecuvântare. Au scos din mine ceea ce nu mai trebuia să rămână acolo, în corpul meu. Am acceptat că trebuie să le las să se manifeste, întrucât zăceau în mine și venise momentul să le las să plece. M-am „doftoricit” cu una, cu alta, dar știam că problema este mult mai profundă decât lasă să se vadă. Pentru că o simțeam.

Apoi, cu trupul vindecat, am simțit în mod real că am pășit într-o nouă etapă, nu doar într-un nou an. Să te simți mai puternic, mai pregătit, mai împăcat și mai detașat nu este o iluzie. Nu e o iluzie nici să iubești, să te iubești și să începi să îți acorzi prioritate. Nu e deloc o iluzie ceea ce mi se întâmplă, cum încet-încet se așează toate, cum treburile neterminate își găsesc finalul și cum începutul deschide noi orizonturi.

Scriu, gătesc, îmi cresc copilașul cum știu mai bine. Fac curățenie, ies la cumpărături, gândesc. În aproape ultimii doi ani am dat viață unui copil, care e o minune pe Pământ și am publicat o carte. Și nu doar atât; am făcut și celelalte chestii mai sus amintite și continui să tot fac, și să fac, și să gândesc. Dar nu planific. Nu îmi mai fac planuri. Ci am ales să trăiesc în modul cât mai natural cu putință, adică să fac ceea ce îmi face plăcere, să privesc fiecare zi ca pe o provocare interesantă. 
Am învățat să spun „nu” atunci când trebuie și să nu îmi fie jenă sau milă să o fac. Este vorba despre acea negație, sau acel refuz, cu care nu eram prea acomodată în trecut și din lipsa căreia/căruia s-au întâmplat lucruri care puteau fi evitate. Am dreptul să îmi apăr timpul, interesele, bucuriile. Cu alte cuvinte, acum pot spune „nu” unor invitații sau chemări care sunt în detrimentul fericirii mele.

De ce fac asta? Pentru că nu prea îmi place termenul de „compromis”, deși îl folosim atât de des și în atât de multe contexte! El presupune ceva incompatibil, în care două sau mai multe părți cedează; îmi sună a litigiu, a luptă interioară sau exterioară în care lași de la tine, un altul lasă de la el, și hai să vedem ce iese. E urât. De ce să facem compromisuri? De ce să acceptăm în viața noastră ideea de incompatibilitate care trebuie rezolvată prin cedări? Tu să cedezi, să nu mai fi ceea ce ești, el/ea să cedeze, călcându-și peste principii, pentru a soluționa ceva ce are premise negative pentru amândoi, încă de la bun început? Și totuși... e nevoie de compromis, deși e o situație urâtă, pentru că se pare că nu trăim în basme, unde totul are un final fericit. Dar asta nu mă împiedică să îmi ghidez viața într-un asemenea mod încât să am de-a face cât mai puțin cu termenul de mai sus.

De aceea am început să scriu și să tot scriu. Pentru că asta îmi face plăcere să fac, deși nu îmi câștig existența în acest mod. Mă refer la cea financiară. În schimb, mi-am (re)dobândit eliberarea și libertatea psihică, prin terapia scrisului; îmi antrenez creierul, îmi culeg ideile, le dau o formă. 

Ținându-mi cartea în mână, realizez că mi-am publicat jurnalul. Prima parte din el, pentru că el continuă, știind că n-am să mă mai opresc. Ceea ce am scris, este viața mea și mi-am asumat fiecare cuvânt. Uneori a fost rău, alteori bine, alteori am căzut, în alte dăți m-am ridicat. Cum altfel aș fi știut ce este aceea ascensiune dacă nu aș fi tras câteva trânte înainte să o cunosc? Cum aș fi recunoscut-o?
Ea nu este un vis frumos, ci o realitate minunată. Am ales să ies, să nu mai orbecăi, deși poate era mai comod...

Comoditatea nu înseamnă bucurie, iar de fericire nici nu poate fi vorba. 
E bine să mai faci din când în când câte o pauză, când simți că ai nevoie, când ceva te depășește. Dar nu e în regulă pentru tine, ca om care ești atât de complex și cu atât de mult potențial, să te afunzi în comoditatea aceea a rutinei, să te învârți prin zile și prin ani ca un mic roboțel supărat pe roboțeii mai mari, care îl domină pe cel mic și care este trimis adeseori în banca lui. Tu nu ai o bancă, pentru că tu ai o viață, care e imensă, care e nelimitată și, indiferent de ocupația pe care o ai și care poate încearcă să te limiteze fizic, știu că zbori de multe ori cu imaginația spre alte posibilități pe care le putea îmbrăca viața ta, dacă ai fi deschis o altă ușă. 

Știu, muncim pentru că avem nevoie de bani și avem nevoie de bani pentru a ne asigura un trai decent. Dar nu este aiurea să avem un loc de muncă de unde abia așteptăm să plecăm, la finalul programului, pentru a începe și noi să trăim, în a doua jumătate a zilei, măcar în câteva ore care ne-au mai rămas până seara? Din șapte zile ale săptămânii, de ce să trăim, cu normă întreagă, doar în două dintre ele, acelea de la finalul ei? Sună a compromis, dar nu în totalitate, pentru că nu sunt doi care cedează, ci doar unul care renunță. Bate cumva a spre nebunie, căci se scoate la vânzare sufletul. Și îl vindem ieftin, fie că vorbim despre un venit/salariu minim pe economie sau unul cu multe cifre. Sufletul nostru, plăcerile noastre pure, chemările acelea adevărate ale noastre, ca om, bucuria, fericirea, iubirea, și multe alte valori care nu pot fi evaluate în bani, totuși, sunt scoase la licitație în societate și obținute de cel care oferă, de multe ori, cel mai puțin. 
... Doar niște bani pentru a ne plăti taxele, mâncarea, facturile, combustibilul; doar un job, care nu ne aduce plăcere, care nu ne definește, dar ne aliniază, ca pe niște soldăței, în rând cu lumea.
Un copil fericit, o mamă fericită. Și invers.
Legat de bucuriile simple, iată că fiului meu îi plac supele (în care am fiert un piept de găină de la țară, sau vrei două oase de vită, sau supa de sfeclă), cu multe legume. Îi place să scot morcovii și țelina pe o farfurie mai mică și să le mănânce cu mâna, în timp ce eu îi dau cu lingura tăiței și supă. Nu este mare amator de carne. Eu nu mănânc carne de mulți ani. Dar lui i-am dat, și o sa îi dau pentru că nu fac experimente pe copil. Eu sunt de ajuns 😊 Prin urmare, una din bucuriile lui simple este să mănânce supă dulce. Multă supă dulce. De aceea o fac destul de des, pentru că îi place și mănâncă cu poftă și atunci sunt și eu mulțumită că îl știu sănătos. Ar avea rost ca în fiecare zi să îi „flutur” pe sub nas broccoli cu somon, dacă știu că nu e mare amator? Ajunge dacă îl forțez doar de câteva ori pe lună. În rest, îi fac pe plac. Și dacă nu e supică dulce, atunci e musai să fie budincă de legume la cuptor, cu ou și smântână. Nu știe el că mami mai „scapă” și câte un broccoli pe acolo, sau puțină cărniță.
Cum ne completăm unul pe altul
Fiind sezon rece, cu schimbări ciudate de temperatură și cu destul de mulți (noi) viruși lansați în aer, nu mai ieșim atât de des din casă și, desigur, când ieșim, nu mai stăm atât de mult pe afară.
Prin urmare, avem destul de mult timp pe care îl petrecem în casă iar noi adorăm momentele când stăm tolăniți pe covor și construim câte ceva, din lego sau din cuburi din lemn, timp în care mâncăm pufuleți, portocale sau popcorn. După momente întregi în care suntem cumva decuplați de tot ceea ce e în jurul nostru, observam mirați că „gaga!” (gata), s-a terminat ronțăiala din bol. 
Ne mai place să aspirăm. Eu, cu aspiratorul mare, iar Domi cu cel puțin mai mic. E foarte meticulos și, de regulă, are o porțiune unde insistă pentru că i se pare că nu este destul de curat. Sau, și mai amuzant, când eu sunt aplecată și concentrată să aspir în detaliu covorul, Domi vine cu câte o scamă (reală sau imaginară) între degețele și o îndeasă pe furtunul aspiratorului meu. Normal că la noi aspiratul este o acțiune care durează mult. Chiar mult 😉 Dar e minunat. Și de aceea țin să scriu tot, să îmi amintesc în detaliu, peste ani și ani. Și, desigur, să știe și el că am făcut aproape totul împreună, pentru că el și-a dorit și pentru că el și-a manifestat intenția de a fi implicat în activitatea mea. 
Eu mă simt bine când din haos fac ordine, iar Dominic mă însoțește cu plăcere în această aventură.
Susțin cu tărie că ordinea și curățenia sunt reguli care trebuie respectate atât în casă, cât și în viață. În sens contrar, se înțelege de ce suntem atâția sub soare, unii mai mult sau mai puțin normali și corecți. Un om în a cărui casă e murdărie (nu dezordine - aceea se acceptă când și când), la fel îi e și interiorul și exteriorul lui, ca om. Acesta e un fel de crez de-al meu care nu poate fi răsturnat de nimeni. Singura excepție o reprezinta oamenii care sunt în incapacitate de a face asta, și am în vedere acea incapacitate care a survenit fără să depindă de ei.
Știu că bucuriile mici sunt cele care ajung ușor la suflet și îți pot schimba întreaga dispoziție, pentru că am observat asta în viața de zi cu zi. Este incredibil cât zâmbet pe buze și ce stare interioară minunată pot aduce astfel de momente de care aminteam mai sus. Ele, adunate, alcătuiesc o zi frumoasă, iar zilele acelea frumoase, adunate, formează luni, apoi ani reușiți. O viață măreață nu se oferă numai așa, pe tavă; trebuie, mai întâi, să începi să-i recunoști și să îi apreciezi secundele sau minutele în care te-ai simțit împlinit.
În loc de final, las loc unor alte confidențe...