MAREA ILUZIILOR

 

Am naufragiat în larg 
Și m-am oprit 
Înainte de a mă scufunda de tot
În adâncul sugrumat
De tot ce a sustras
Din mijlocul valurilor. 
 
Bogăția din inimă mea
A fost prea pură
Pentru lumea ta
În care florile de nu-mă-uita
Sunt mult prea naive
Față de măiestria altor flori 
De care te-mpiedici peste tot,
prin târguri și piețe.
 
Lumea noastră,
Lumea mea frumoasă 
E, cu adevărat, un loc magic
O îmbinare a iluziilor,
În care pot rămâne adevăr -
ce îmi e cunoscut,
cu prețul că toate dor. 
 
Trecutul doarme liniștit 
În cufărul său din lemn amorțit
Blocat în timpul netrecut 
Păzit de un Cerber de temut,
Ce nu poate fi plimbat
prin lume ori prin alte vise,
Fiind prea treaz
În propria iluzie. 
 
Așadar,
drumul devine mai complex 
în regăsirea noastră,
suflete rătăcitoare 
dureros de răbdătoare…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/sunset-sea-sailing-boat-boat-water-3918693/

Chat despre limba română – între tehnologie și simțire

 

Ziua Limbii Române a fost sărbătorită la Târgu Mureș, în data de 31 august 2026, printr-un spectacol organizat de Asociația Culturală SIMFEST.
Potrivit Corinei Ceaușeascu, președinta Asociației Culturale „SIMFEST”, acesta este al zecelea an în care un astfel de eveniment are loc, tradiția fiind inițiată la propunerea regretatului jurnalist Ioan Ceaușescu.
Spectacolul, intitulat „Chat despre limba română”, a avut scenariul și regia semnate de Mihai Lungeanu și a propus publicului o întâlnire specială între muzică, poezie și felul în care noile generații se raportează la acestea prin prisma inteligenței artificiale.
Spectacolul a debutat cu un moment susținut de cântecele tulnicăreselor din Câmpeni.

În continuare, au avut loc momente artistice care au cucerit sala susținute de: Aurelian Suciu, cunoscutul interpret de muzică populară, Edina Kálmán, soprană, acompaniată la pian de Karolina Nagy, precum și Cezara Boloș și Maria Joo Coman, de la Palatul Copiilor din Târgu Mureș, care au emoționat publicul prin interpretări de neuitat, grație vocilor lor și versurilor pline de sensibilitate.
Printre toți acești artiști, adolescenții de la Incubator13 au creat ocazia prielnică pentru analia întrebărilor și frământărilor unei generații pentru care tehnologia a devenit ceva firesc, aproape indispensabil.
În acest context, îmi permit să fac o completare: tehnologia nu mai este apanajul unei generații. De la cei mai mici până la cei mai vârstnici, am învățat cu toții să o folosim, să ne bazăm pe ea și, uneori, să nu mai știm prea bine cum să funcționăm fără ea. Diferența nu o mai face vârsta, ci gradul de dependență.
Au fost adresate întrebări sensibile aplicației ChatGPT, tocmai pentru a reliefa diferența dintre un răspuns tehnic și un eventual răspuns al inimii. În acest dialog au fost aduse în prim-plan câteva dintre definițiile memorabile pe care scriitorii și cărturarii români le-au dat limbii române – de la Vasile Alecsandri și George Coșbuc la Fănuș Neagu – precum și tulburătoarele cugetări ale lui Mircea Eliade despre „dor”.
Într-o lume în care nici timpul nu mai are răbdare, în care totul pare să se desfășoare cu viteza luminii, întrebarea, aparent retorică, ce a definit spectacolul a fost dacă tehnologia este în măsură să definească o limbă sau dacă numai oamenii pot face acest lucru, vorbind-o și simțind-o în inimă?
Poate că tocmai aici s-a aflat frumusețea acestui „chat”: nu în răspunsurile pe care le-a oferit, ci în întrebările pe care doar omul știe să le pună atunci când vine vorba despre limbă, memorie, poezie și dor.
Spectacolul s-a încheiat cu premierea participanților de către președinta Asociației Culturale SIMFEST și cu un cuvânt de încheiere în care mulțumirile s-au îndreptat către partenerii evenimentului: Teatrul Ariel, Trupa de adolescenți INCUBATOR 13, Asociația Regina Maria și Palatul Copiilor din Târgu Mureș și, bineînțeles, către domnul Ioan Ceaușescu.
Cu siguranță, acesta din urmă a vegheat la buna desfășurare a evenimentului pe care l-a iubit. Din înălțimile de deasupra noastră, a fost, poate, prezent în cel mai firesc loc în care putea fi: în inima tuturor celor care au dus mai departe această tradiție.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

MOMENT DE REFLEXIE. PERETELE DIN STICLĂ

 

„De unde sunt? Nici eu nu prea mai știu. Dacă mă gândesc bine, îmi aduc aminte că în adâncul sufletului meu se găsește Austria.” Philippe Collin, Barmanul de la Ritz
 
Aici sunt o bucățică, împărțită în altele, din care ia fiecare, în funcție de ceea ce are nevoie.
Nevoia mea - nu știu care e. Dar ceva strigă în mine, mai puternic ca oricând. Strigă să nu mă mai descompun, căci în locul de pretutindeni sunt întreagă.
Iar tu, de unde ești? Nici tu nu mai prea știi.
Nici eu nu știu de unde sunt. Dar știu că azi sunt…
Dacă suntem aici, prezenți, suntem pe drumul cel bun. Mai rămâne să ne dezancorăm sufletul, să fie liber în cunoașterea pe care o are de făcut. Limitările, de orice fel, mi-au creat mereu o stare de disconfort, chiar dacă pe moment nu am conștientizat-o sau nu am înțeles-o. Tind să cred că, de fapt, mi-a fost frică să mă aplec prea mult asupra ei.
În acel moment, nu am fost prezentă în clipa de atunci.
Dacă aș fi fost, aș fi știut ce am de făcut.
Adesea, esențialul ne scapă printre degete; dar el nu se pierde, ci revine, ca un boomerang, în mai multe cicluri, iar etapele au o conotație diferită și, desigur, procesele lor, la fel.
În esență, viața e cât se poate de logică și de simplă. Îmi imaginez mereu o formulă (nu sunt as în științele reale și am cam fugit de ele, dar...) clară, simplă, pe care dacă o pui în aplicare exact așa cum a fost creată, nu ai cum să dai greș.
El, Creatorul, nu a gândit-o pentru a ne fi complicată; chiar refuz să cred asta. A creat-o astfel încât să fie accesibilă și să-i urmărim rezultatul, într-un mod cât se poate de firesc DACĂ o vedem, DACĂ o înțelegem și DACĂ credem în rezultatul ei.
Mai departe, se subînțelege ce consider că facem: nu vedem, nu înțelegem și suntem sceptici; pot fi toate, pot fi doar două, sau poate doar una.
Avem vieți... multe vieți... să îndreptăm câte ceva. Pașii noștri caută din inerție rezultatul de după semnul egal, însă... Doamne, câte drumuri accidentate, câte drumuri care trebuie să intre în reparații sau câte drumuri nu s-au terminat brusc, fără ca cel ce călătorește să nu apuce să priceapă ceva din el!
Așadar, domnule Meier (Frank Meier a fost barmanul despre care e vorba în carte), nici eu nu știu de unde sunt și nici încotro mă îndrept. Formula mea este cât se poate de neclară, nu am niciun har care să îmi permită să arunc un ochi în viețile mele trecute sau un altul în cele ce vor urma.
Nu am văzut adevărul, nu am înțeles la timp și nu am crezut în ea, în formulă - în viața mea, ori în mine.
Însă azi sunt aici. Și simt că sunt aici, aceasta e o credință, iată, pe care nu mi-o poate clătina nimeni.
Îmi pot aduce aminte de momentele în care chiar am fost fericită, iar ele, împreună cu cele în care am ars, sunt indiciile care mă conduc dinspre deviații, spre apropierea de algoritmii formulei. Constanta e rezultatul. El există, e clar, chiar dacă mie nu îmi e clar. Lui îi e, iar El știe mai bine care e acela, de ce e acela și care a fost rolul meu în ecuația pe care a lansat-o în existența mea finită, pentru existența Lui infinită.
De ceea ce îmi aduc aminte sunt doar chestiunile vieții materiale, amintirile trupului.
Ceea ce simt, mai intens ca amintirile, sunt lucrurile pe care nu pot explica. Aceasta sunt amintirile sufletului.
Timpul este ca un perete din sticlă. Fragil. După bariera lui, acolo e totul. Da, acolo e tot ce contează cu adevărat pentru mine, ce îmi stârnește interesul, iar ceea ce trăiesc aici, mă motivează să ridic ancora.
Doar puțin din adevărul de acolo, dacă am aduce în viețile noastre, totul ar arăta altfel, pentru că ele, viețile, ar fi mai profunde.
La fel ar arăta și rețeaua de legături - mai luminoasă, mai vizibilă pentru ochii și nevoile noastre. Am recunoaște oamenii pentru care suntem și care ne sunt.
Timpul e doar un perete din sticlă. Dincolo de el e toată cunoașterea mea și eu, nedivizată, iar noi – două oglinzi.
 
În loc de final:
„(...) Clopotele anunță o explozie de bucurie iminentă. Trupul lui Frank este străbătut de frisoane. Spre surprinderea lui, constată că în piept îi bate o inimă franceză, pentru totdeauna.”

 Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț