De multe ori, din nevoia acută de aer,
Dintr-acela pur și binecuvântat, ce-mi scaldă plămânii,
Mi-am astupat urechile -
să nu mai aud strigătele lumii ce mă înconjoară,
Pentru a putea fi doar eu, una cu pământul,
Aceeași cu văzduhul;
Și-am revenit pentru câteva clipe fata
Cea de odinioară.
Încă n-am înțeles cât a fost dorință reală,
Și cât a fost proiecția nevoilor unei minți
Ușor obosită, ori poate prea căpoasă
Pentru a accepta și alte variante;
Ce nu mai vrea nimic, spunând răstit,
Strângând din dinți -
Că necunoscutul nu-i e binevenit.
Categorice și inexplicabile precum mi-e firea,
Trag de mine în două părți, spre două zări;
Și de-ar fi să mă rup în două,
să alerg spre amândouă,
Nu aș mai fi eu, nu aș mai fi completă,
Nu aș mai străluci precum o stea pe cer,
Ci aș deveni cometă,
Ce dispare după o grandioasă cădere...
Ducând cu el doruri și clipe
ce vor fi așezate într-o altă gară,
poate pe un peron să aștepte,
O altă viață, un alt început
Spre a fi atunci, în viitorul ce va fi,
Tot ceea ce azi nu s-a putut.
A venit timpul lăsării durerii spre adormire profundă;
Departe de mine gândul de a privi în depărtările umbroase,
Căci vederea lor mă apropie de tărâmurile seci,
În care iubirea nu poate prinde rădăcini,
Căci acolo nu e viață, totul fiind deșert...
Odată cu ea, ne afundăm în liniștea adâncă
În care ne căutam unii pe alții,
Orbecăind prin întuneric,
printre zidurile sfărâmate…
Mulți ne pierdem;
Dar doar pentru alții.
De fapt, ne continuăm drumul,
crezând doar că ne-am pierdut;
Phoenix renaște,
Iar trenul fluieră voios în depărtare,
Alergând poate spre un munte,
sau spre o altă mare.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu