„Scrie, Bach. Mai scrie. Altfel
o să te sfâșie diavolii ăia ai tăi...”
Guzel Iahina, Copiii de pe Volga
De mult îmi era pe limbă să-ți
atrag atenția că nu ești atent la culorile din jurul tău.
Asfaltul gri îți e adesea pe retină – strada, bordurile, zidurile. În lateral, iar gri. Blocurile.
Dacă ți-ai ridica mai des ochii spre cer, dacă ai urmări dansul sublim al norilor, dâra lăsată de vreun avion sau dacă ai observa zborul liber, degajat, al păsărilor... ai înțelege, poate, de ce sunt atât de visătoare!
Dacă ai poposi cu privirea mai mult asupra ierbii - care se arată timidă, după o iarnă neînțeleasă, asupra copacilor – falnici, chiar și în inima urbană, ai înțelege de ce nu sunt pe aici, de multe ori.
Pot fi furată de un galben solar, de un albastru de-al apei, toate acestea îmbinate cu irișii colorați ai oamenilor pe lângă care trec și către care mă îndrept, spre a-i cunoaște sau nu.
Mă întreb, ce culoare ar îmbrăca dorul? Răspunde-mi tu...
Spune-mi, de ce uneori oamenii se joacă haotic cu culorile, fiind capabili să creeze tablouri grotești, pe care, mai apoi, tot ei să le admire cu un aer prostesc?
Să fie acelea opere pictate cu umbre, frici, frustrări, fără măiestria de a fi cizelate – un rezultat mai hilar ca strada pătată de ulei, fum și trecută de roțile atâtor mașini, ce poartă-n ele atâtea și atâtea variante ale omenirii, prin lume...
Chiar și așa, tu trebuie să vezi culorile! Știi că din ele ești modelat și că le porți urmele în suflet?
Dacă aș putea, ți-aș descrie în amănunt ce simt când ne acoperă noaptea și, în liniștea ei, mă retrag cu un scaun pescăresc, lângă tufele de busuioc. Ce bogăție plutește în aer – aroma busuiocului – atât de departe, încât învăluie și stelele albe de deasupra noastră!
Câțiva greieri, abia dezmorțiți din iarnă, parcă ar vrea să-mi spună ceva, apoi se răzgândesc. Zâmbesc în colțul gurii, că parcă-ți seamănă în necuvinte. Mă lasă ei, așa, cu tăcerea; dar tăcerea mea e colorată în imagini.
Ei bine, aceasta este o secvență absolută pe care ți-o pot împărtăși doar de-mi intri-n suflet, să o poți pricepe și trăi, în propriul tău ritm și în acord cu ceea ce ești.
Dacă te afunzi acolo, vei găsi în el multă culoare și există posibilitatea să nu știi să gestionezi emoția unui curcubeu ce nu îți aparține.
De aceea cred că ar fi bine să ai și tu unul, curcubeul tău, format din fiecare strop de culoare ce îți dansează veselă prin fața ochilor: puțin din cer, puțin din iarbă, puțin din soare, din stele, din magia fiecărei zile și din misterul fiecărei nopți.
Cine știe, poate așa, când vei avea și tu adâncul tău, din el mă vei vedea mai bine, visătoare fiind, în adâncul meu.
Îmi spui ce culoare are dorul?
Guzel Iahina, Copiii de pe Volga
Asfaltul gri îți e adesea pe retină – strada, bordurile, zidurile. În lateral, iar gri. Blocurile.
Dacă ți-ai ridica mai des ochii spre cer, dacă ai urmări dansul sublim al norilor, dâra lăsată de vreun avion sau dacă ai observa zborul liber, degajat, al păsărilor... ai înțelege, poate, de ce sunt atât de visătoare!
Dacă ai poposi cu privirea mai mult asupra ierbii - care se arată timidă, după o iarnă neînțeleasă, asupra copacilor – falnici, chiar și în inima urbană, ai înțelege de ce nu sunt pe aici, de multe ori.
Pot fi furată de un galben solar, de un albastru de-al apei, toate acestea îmbinate cu irișii colorați ai oamenilor pe lângă care trec și către care mă îndrept, spre a-i cunoaște sau nu.
Mă întreb, ce culoare ar îmbrăca dorul? Răspunde-mi tu...
Spune-mi, de ce uneori oamenii se joacă haotic cu culorile, fiind capabili să creeze tablouri grotești, pe care, mai apoi, tot ei să le admire cu un aer prostesc?
Să fie acelea opere pictate cu umbre, frici, frustrări, fără măiestria de a fi cizelate – un rezultat mai hilar ca strada pătată de ulei, fum și trecută de roțile atâtor mașini, ce poartă-n ele atâtea și atâtea variante ale omenirii, prin lume...
Chiar și așa, tu trebuie să vezi culorile! Știi că din ele ești modelat și că le porți urmele în suflet?
Dacă aș putea, ți-aș descrie în amănunt ce simt când ne acoperă noaptea și, în liniștea ei, mă retrag cu un scaun pescăresc, lângă tufele de busuioc. Ce bogăție plutește în aer – aroma busuiocului – atât de departe, încât învăluie și stelele albe de deasupra noastră!
Câțiva greieri, abia dezmorțiți din iarnă, parcă ar vrea să-mi spună ceva, apoi se răzgândesc. Zâmbesc în colțul gurii, că parcă-ți seamănă în necuvinte. Mă lasă ei, așa, cu tăcerea; dar tăcerea mea e colorată în imagini.
Ei bine, aceasta este o secvență absolută pe care ți-o pot împărtăși doar de-mi intri-n suflet, să o poți pricepe și trăi, în propriul tău ritm și în acord cu ceea ce ești.
Dacă te afunzi acolo, vei găsi în el multă culoare și există posibilitatea să nu știi să gestionezi emoția unui curcubeu ce nu îți aparține.
De aceea cred că ar fi bine să ai și tu unul, curcubeul tău, format din fiecare strop de culoare ce îți dansează veselă prin fața ochilor: puțin din cer, puțin din iarbă, puțin din soare, din stele, din magia fiecărei zile și din misterul fiecărei nopți.
Cine știe, poate așa, când vei avea și tu adâncul tău, din el mă vei vedea mai bine, visătoare fiind, în adâncul meu.
Îmi spui ce culoare are dorul?
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2025
Sursa foto: https://pixabay.com/photos/painter-paint-artist-brush-tool-1937575/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu