Ne rătăcim prin doruri
În distanțe imposibile
Și prețuiri atât de surde
Pentru care întindem mâinile -
prin amintire,
prin copilările,
și prin torentul de ropote,
Ce acoperă cu perdele opace
Scrâncioburile părăsite.
Folosind slovele altuia,
La lumina noastră
Necunoscând, de fapt,
Greutatea propriei credințe -
Căci fără a sufletului încercare
Mintea refuză să-și suflece mânecile
Și să explice.
Și se vede pretutindeni,
Cum o mare de oameni
Își citește filele propriei vieți
La lumina slabă a lămpii din casă
Și nu sub cerul mare,
Ce-și varsă libertatea
În toată deschiderea
Neprețuită...
Pământul ridică un zid de reguli
Ce separă lumea, pentru fiecare,
În vitralii serbede,
Precum florile inodore,
Dintr-o palidă iarnă,
Sufocată între doi poli
Atât de nehotărâți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu