CĂRAREA CU MACI

Nicolae Bălcescu, jud. Călărași

În văzduh, o zburătoare se-nalță fără griji
Și, liberă spre soare, într-a ei căutare,
Își deschide aripile și se-ndreaptă spre alte zări,
Până când nu o mai văd, prin atâtea orizonturi,
Căci pleacă departe de mine, de noi,
departe de toți...
 
Simt aerul prea cald, încă fierbinte, în asfințit;
Și mă cuprinde dorul să alerg,
Să nu mai țin pasul cu vremea, cu nimic;
Iar apoi, când aproape că rămân fără suflu,
să m-așez sub clar de lună
Și-n lumina ei cuvinte nerostite să tot țes,
Scrijelite-n etern, de neînțeles...
 
Drumul bătătorit mă conduce răbdător
spre lanul de grâu verde și plin de viață,
În care adesea am șezut, sufletul să-mi răcoresc,
Lăsându-mi gândurile asupra sa, fără nici o teamă
Știind că m-ascultă și mă dezmiardă,
Pe atunci, precum și-acum,
Și-n toate timpurile prin care am trecut.
 
Mi-a păstrat parfumul și mi-a șoptit numele,
Apoi mi-a adăpostit urmele pe care le-am lăsat -
obișnuind să-l străbat fără țintă,
Dorind doar să-i cuprind mireasma în plămâni,
Și, din când în când, să îl ating cu palmele și să îi cânt,
Ori să-i citesc slove dintr-al meu suflet,
Pe care să le simtă și să le absoarbă
Într-a sa tăcere nemărginită.
 
Întinsă fiind, privesc către cer
Și pentru o vreme simt că îmi ajunge totul;
Las liniștea să mă cuprindă,
Preț de câteva clipe, spulberate mai apoi,
De un tunet puternic, ce vine din depărtări
Împreună cu vuietul vântului,
Ca un cântec de jale,
Ce scutură dorințele inimii tale,
Firave, precum ale macului petale.
 
Odată cu el, se așterne și ploaia,
Spălând apăsările noastre lumești
Născute atunci când gândurile clocotesc,
în dezacord cu glasul din adâncul nostru.
De aceea, plouă cu lacrimi de îngeri,
din ochii aplecați spre noi,
Mângâindu-ne chipurile-ncrețite,
Când suntem dezveliți de iubire
și încărcați cu amăgiri fără rost,
Cu patimi aprinse și cu sufletu-ntors.
 
De jur-împrejur, rafalelele de vânt culcă la pământ grâul,
Și mă lasă dezvelită de el sub cerul întunecat de nori,
Desculță și ademenită de mireasma perfectă
De furtună, pământ și ploi -
Un haos sublim, precum noi doi.
 
Am șezut așa, cu capul între palme
și părul ud, lipit de umeri și de spate,
Până când au răsărit timid câteva stele
Trezite din somnul de după nori;
Astfel, aerul răcoros m-a-ndemnat
să mă-ntorc din mantra repetată,
Cu chipul iar spre lume și spre viața mea
A mea viață, de altădată.
 
Plecând spre casă, mai las o mică parte din mine
De care m-am agățat prea mult, precum via de araci;
Și pășesc îngândurată  pe cărarea ce drumul mi-l întoarce,
De-acum pustie, scuturată de maci.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2021