MOMENTUL

 

Cu pași mărunți, am bătătorit pământul cu tălpile și m-am apropiat de ceea ce sunt.
În spatele meu s-a făcut un rând de regrete, neîmpliniri, dureri, urlete.
Multă vreme am crezut că ele îmi umbresc înfățișarea și că trebuie să fug de ele, cât mai departe. Să le uit.
Dar ele erau tot acolo. Se agățau de mine și mă scuturau când încercam să adorm și să le uit.
Le-am urât și mi se păreau urâte, chiar hidoase – asta pentru că niciodată nu le-am privit cu înțelepciune.
A venit momentul în care mi-am înfipt unghiile în pumni și mi-am spus că trebuie să o fac – să le privesc direct în față.
Uimită, am constatat că și ele privesc tot prin ochii mei. Că și ele plâng și se agață de mine pentru că s-au desprins din mine, devenind incomplete. Am fost dură, le-am smuls din mine și le-am arucat cât mai departe. Asta a trebuit să fac atunci, atât am putut- în fiecare moment în care m-am împărțit și m-am despărțit de întreg.
O vreme, nu ne-am iertat. Nu m-am iertat.
Apoi, a venit momentul în care am început să le accept și să le primesc, rând pe rând, în adâncul meu, acolo unde eu sunt lumină și iubire necondiționată. S-au topit în ele, s-au omogenizat și au devenit și ele lumină și iubire.
Am priceput că acelea de care am fugit, erau, de fapt, părți, din mine.
Prin acceptarea lor și iertarea mea mi-am forțat mintea să gândească profund și sufletul să mă ghideze, așa, ca la începuturi.

Text publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2022.