STÂLPUL DE PIATRĂ

 

Strălucește-n taină,
Apa ce năvălește marmura,
Ștergând chipurile mirate,
Din tablourile pictate,
Ascunse în umbra perdelelor
de soare coapte
și de lume uitate.
 
Așezat în mijlocul sălii,
Stâlpul de piatră
Îmi lasă plămânii fără aer;
Până acum, durerea mi-a fost parte
Și mi-a lăsat pieptul să respire,
Dar tu... mă copleșești,
Cu a ta înălțime!
 
Ce moment de fală,
Ce moment nedrept!
 
Lemnul cald,
ce ar mirosi a pădure,
înlocuit de atâta rece,
de atâta piatră!
Unde o fi fost sufletul lumii,
Într-o lucrare atât de amară?
 
Tavanul copleșitor
Parcă îmi presează spiritul;
De-ar fi acolo, în el,
Un mare gol, în formă de cerc,
Prin care să văd cerul și stelele!
 
Ale iubirii datini,
Sunt scrise acolo, cu lumini;
E plină înălțimea Ta cu patimi,
Ce-și lasă greutatea,
Doar în noi, în jos.
 
Cu toate culorile lumii
Există un tablou în care și ele tac:
în fața stâlpului de piatră.
Aici, doar apa strălucește în taină,
Năvălind marmura
ce îmbracă încăperea.
 
Aceasta este povestea lui,
A stâlpului de piatră.
E o poveste despre putere
Și singurătate,
O epopee, contopită cu a mea,
În care multe se doresc,
Fără a avea ceva de spus,
În fereastra unui alt apus.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2025