CUVÂNTUL NEROSTIT. Amintiri din viitor

 

... uneori vorba
E lipsită de sens;
Știu, pare întors totul
Cu susul în jos –
Ca tocmai un scriitor
Să își verse năduful
În public,
Dar eu mă refer la vorba goală,
Lipsită de putere...
 
Deci, cugetă, te rog,
Câte nu s-ar putea acoperi
Dacă nu mi-aș dezgoli pieptul
Puțin câte puțin, prin fiecare literă,
Să arăt lumii
Tot ce-mi zvâcnește-n el!
 
Ce ar putea fi o vorbă,
Sau o succesiune de vorbe,
Chiar și complet adevărate,
Luate separat,
Dacă n-ar fi toate, împreunate,
Cu simțirea din inima mea?
 
Ar mai fi ele adevăr,
Dacă ți-aș spune
Doar câte una,
Fără să le prinzi, în fond,
Legătura?
 
E, oare, atât de aberant
Încât să cer lumii
Percepția interioară,
Mai înainte de toate –
Să simți ce simt eu,
Iar eu să îți simt inima,
Cum îți bubuie în piept,
Arătând rațiunii
Supraviețuirea sa
În palmele mele?
 
Dacă am fi, așadar,
Protagoniști într-o astfel de scenă,
Se confirmă, pesemne,
Ipoteza că, uneori,
Vorba e lipsită de sens
Chiar și pentru un scriitor?
 
E o nebunie să taci;
Așa e, dar oamenii
Mai au nevoie și să uite,
Să ajungă iar în timpurile
Cuvântului nerostit,
Ce i-a adus mai aproape
Unul de altul
Înainte de a fi
O amintire dintr-un viitor
Nedefinit.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/fantasy-moon-girl-night-riverbank-5316369/ 

MOMENT DE REFLECȚIE. FOILE DE CEAPĂ

 

Dacă aș fi un bulb de ceapă, iar sufletul tău ar fi dornic să mă ajungă, ar trebui să cunoști rostul fiecărei foi care mă alcătuiește, căci ele, împreună, îmi învelesc sufletul.
Astfel, ar trebui să ghicești cum să pătrunzi prin fiecare strat, fără să îl strici, căci misiunea fiecăruia este de a mă adăposti cât mai în siguranță.
În fond, ele, straturile, sunt alegerile mele; să fii furios pe existența vreunuia e ca și cum mi-ai contesta înțelepciunea de a-l alege. Să vrei să vindeci, poate, acolo unde s-a deteriorat, cu timpul, aceasta e o altă poveste. O poveste frumoasă, nu ca aceea în care m-ai smulge, puțin câte puțin, din ceea ce sunt.
Povestea pe care aș vrea să mi-o spui chiar tu, e aceea în care îmi prezinți o altă alternativă, în timp ce eu te-aș asculta sfioasă. Poate că, la început, nu mi-ar veni să cred că ești realitate; apoi, aș trece de la ușoara stare de disconfort (pentru că ai pătruns în universul meu), la cea de acceptare, urmată de eliberare.
Aș înțelege că sunt acceptată, că pot primi, având loc eliberarea de corsetul care mă strânge. Drumul principal cunoaște multe bifurcații, iar acestea sunt variante mai grele de a ajunge, în final, la destinație.
Cum am ajuns în corset? Am ales prea multe bifurcații și mi-a fost necesar. A avut rolul lui, ținându-mi lipite părțile din mine care s-au revoltat și ar fi vrut să se dezmembreze. El e parte din furia și înverșunarea mea. M-am întors împotriva mea și am început să arunc în mine cu tot ce mi-a ieșit în cale; probabil de ciudă, că n-am mers pe drumul principal.
Astfel, foile de ceapă sunt cele ce îmi poartă cicatricile; unele sunt nevăzute, le simt doar eu, pe interior, iar altele sunt vizibile și le simt și mai profund, ori de câte ori le ating. În cazul lor, durerea îmbracă o formă și îmi e mai ușor să o privesc. Nu mă confrunt cu ea. A trecut prea mult timp, în care am avut vreme să învăț să trăiesc cu umbrele și să mi le integrez.
Un strat îmi e credința, un altul îmi e înțelepciunea. O altă foaie care mă îmbracă e iubirea – acesta este stratul magic. O foaie mai sensibilă, influențată de toate celelalte, e liniștea. Un alt strat e ego-ul, care mă poate transforma în feluri incredibile, nu tocmai de lăudat. Noroc că e controlat de următorul strat, acesta fiind echilibrul...
Pot fi în multe feluri – pot fi 12 oameni în unul singur și acești 12 oameni s-ar putea diviza în alți 12 și tot așa...
Dar în adâncul lor e o singură sclipire, nealterată: un suflet fără timp, un suflet nemărginit și curajos, care s-a acoperit de straturi pentru a percepe lumea prin fiecare dintre ele, pentru a descoperi Creația, atât cât i-a fost dat, inclusiv să te recunoască.
Nu distruge straturile.
 
Bucătăria chiar este un spațiu al metamorfozei.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

TABLOUL DE CEARĂ

E ca un șarpe -
Râul de timp înghețat 
Și de razele lunii uitat,
Topit pentru o clipă
Într-o cupă cu vin 
Atât de amar,
cu iz de pelin...

În tabloul de ceară
Fluturi roz încep să apară
De nicăieri - 
Devenindu-mi enigmă,
Purtând pe ale lor aripi
A lumii vină...

Vina de a fi culoare,
Într-un spațiu ce pendulează 
Între viață și moarte,
Printre ape limpezi 
Și noroi pe sub lespezi,
Împiedicând din mers
Tot al doilea sens...

Părem a fi 
aruncați în brațele vântului,
sub cerul static 
din tabloul de ceară,
în care ne trezim buimaci,
respirând viață sacadat,
valsând după ureche,
printre notele muzicale.

E necesar, pesemne,
să ne potrivim pașii. 

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2026