duminică, 10 mai 2020

DUMINICA, CU ALE EI


Ziua aceasta nu este "o duminică", așa, ca o zi oarecare, nici măcar ca o duminică oarecare, ci este pur și simplu duminică. Pentru mine, a șaptea zi din săptămână este specială; chiar dacă am făcut mereu câte ceva, am încercat, totuși, să fie acel gen de activități relaxante, de care avem atâta nevoie, dar atât de puțin timp.
Ne-am început ziua lenevind în pat, până mai târziu. Cumva, după ora 9, Dominic și-a terminat micul dejun. Eu mi-am băut cafeaua și mi-am aplicat o mască pe păr. Nu credeam că o să stau cu ea trei ore, dar așa s-a întamplat, pentru că... Ne-am apucat de făcut pâine!
Aveam de la mama o rețeta simplă și rapidă, așa că, spre încântarea lui Dominic, ne-am făcut de lucru cu mixerul.
Trebuia să o lăsăm o oră la dospit, timp în care am mai strâns prin bucătărie și am vorbit la telefon cu mamaia Angela și cu tataia Marinică. Oh, au avut loc multe dezbateri, cum ar fi problemele din țară privind sănătatea, politica, litoralul în acest an, educația copiilor noștri, ce mai fac porcii și rațele (întrebările lui Dominic), cum e vremea, etc.
În tot acest timp, a început să miroasă a aluat de pâine (creștea frumos sub ochii mei) și mi s-a făcut și mai dor de ei. 
Mirosul de pâine îl asociez cu mirosul de scovergi, care mă conduce automat, în timp, în amintiri: diminețile în care eu, cu Isa și cu Ali (verii mei), ne trezeam după ora 8, poate chiar 9, iar mamaia era deja obosită. În toiul verii, se apuca de lucru pe la ora 5. Le dădea drumul animalelor pe bătătură, frământa aluatul pentru pâine, aluat din care ne prăjea și nouă "câteva" scovergi (un turn imens) pentru micul dejun. Iar noi ne trezeam tocmai în acea mireasmă îmbietoare. Desculți, în pijamale, ciufuliți și cu ochii mici din cauza somnului, mergeam în bucătărie. Mamaia manevra ca o artistă scovergile, în timp ce fredona câte o populară care se auzea la radio. Când ne observa, ne dădea bună dimineața și ne încuraja să ne apucam să mâncăm scovergile prăjite deja. Era și un borcan de dulceață alături. Mie mi-a plăcut mereu să le mănânc simple, sau cu o bucată de branză alături. Nu orice brânză, ci aceea uscată și sărată, de aproape că rămâne în gât la înghițire. Avea ea un borcan imens, unde erau mai multe bucăți scufundate în zer, primite de la cioban. 
Deci scovergile doar cu acea telemea de oaie sunt prietene, să fie clar! :) 
Mă gândeam că atunci, în acele vremuri, era normal ca femeile să mai facă pâine. Nu mereu, îmi amintesc că mai cumpăram și din magazin. Dar se făcea pâine suficient de des cât să nu îi uităm gustul de la o săptămână la alta. 
Acum, însă, a trebuit să ne bată COVID 19 prin porți, să ne întoarcem în timp, la lucrurile simple și să învățăm să facem pâine, cu sau fără frământare, sau în aparatul special pentru pâine.
Ne-a zguduit el bine, astfel încât să ne îndreptăm atenția spre acele pliculețe, până nu de mult ignorate, pe care scrie "drojdie uscată", sau spre acele pachete de drojdie proaspătă din frigiderele magazinelor. Criza de drojdie ne-a obligat chiar să descoperim și cuvântul "maia"...
Tot acest virus ciudat ne-a obligat să ne cunoaștem. Să pătrundem în interiorul nostru și să ne împrietenim cu noi, cei uitați. Unii am fost plăcut surprinși de ceea ce am găsit în adâncuri, iar alții am dat peste balauri cu care a trebuit să facem pace.
E adevărat că ne-a distanțat de cei care nu locuiesc cu noi și că a aprins doruri imense în sufletele noastre, dar cred că era necesar, cumva să avem timp să ne cunoaștem noi între noi, cei care respirăm sub același acoperiș. Câți n-am fost străini, unii de alții?
Ne-a apropiat de copii și de partenerul de viață, dar am și trecut, probabil, prin diverse panici, temeri (la fiecare ieșire necesară din casă, de exemplu). 
Și ne întrebăm toți, cum va fi, în continuare? 
Cumva o fi, îmi raspund. Cumva mai bine. Sunt sigură că Dumnezeu va avea grijă să ne fie bine. Pe El mă bazez, nu pe școala online, măști, mănuși și distanțarea socială pe termen lung, că va fi vai de capul nostru! 


P.S. Una peste alta, Dominic a făcut o pâine excelentă! :) 

sâmbătă, 2 mai 2020

MAI APROAPE

Gust sărat,
Nisip sub tălpi;
Valuri se aud, cum se sparg
Undeva departe,
Spre orizont,
În depărtate zări.

Mă așez pe o stâncă,
Închid ochii și aștept -
Ca vântul să-mi mângâie genele,
Să mă dezmierde,
Desplentindu-mi părul,
Ce-mi mângâie umărul,

Atins de razele lunii,
Sub tabloul feeric al stelelor
Și-al privirii vânătorului
De inimi visătoare,
În noapte călătoare...

Carul mic și carul mare
Irișii-mi luminează, iar
Sufletu-mi dansează
Vals - cu umbra-n întuneric,
Și sângele prin vene-mi galopează.
Azi, pentru noi,
timpul de ieri adoarme,
De alții și de-ntreaga lume
uitând...

Trăim doar clipa de acum,
În care numărăm privindu-ne:
Unu, doi, trei,
Respir și plutesc printre stele;
Unu, doi, trei,
Adorm și mă trezesc sub ele,
În lanul de rapiță plin cu amintiri,
Sub cerul mare, ce cuprinde hotare.

Simt fiori pe șira spinării
Privind carul mare, carul mic...
Și pe ea, luna -
Oh da! Frumoasă lună,
Feerie intangibilă, făr' de pereche
Privindu-te doar, zbor...
Cu imaginea ta, în loc de aripi.
Și mă-ntreb atunci,
Simțind răceala ta,
Mai bine decât mine,
Cine te-nțelege?

Deschid brațele
Și capăt încredere,
În visul din vis în care mă adâncesc,
Plutind în eternitate,
Împinsă de vânt, din spate
Și prinsă de mâini,
Într-o-mpreunare a degetelor.

Un zbor lin, spre nicăieri,
Ca o pauză dintre vieți,
În care iubești și ierți,
Când totul devine altfel,
Deși totul era la fel
Până mai ieri.

În noaptea asta valsez printre stele
Și umbra-mi împinge pașii
Spre lumina lunii,
Dansând în doi,
ca nebunii...

Ah, noapte misterioasă,
De rugile sufletelor iluminată,
De iubire mângâiată
Și de buze alintată,
Spune-mi tu mie,
Unde s-a ascuns oare,
Steaua mea căzătoare
Și de ce nu mai răsare
Pe cerul tău, din nou și din nou?

Steaua aceea plină de minunăție,
Pe care o zăream atunci
Când eram cu sufletul răvășit,
Privind doar în sus pe cerul întins,
Pierdută fiind pe podul cu amintiri?

Acolo unde vântul adie,
Unde vântul îmbrățișează
Și alină ochii înlăcrimați;
Acolo unde cântarea îngerilor
Coboară mai aproape de buzele mele,
Pentru a o absorbi în mine,
S-ajungă purtată de suflu,
Acolo, în adâncuri,
unde-mi sălășluiește inima?

Doamna mea, luna mea,
Trimite-mi alinare,
Prin razele tale,
Lumini îmbietoare,
Să mă cuprindă  în brațe
Și să mă arunce cu putere
În cele mai dulci timpuri
Cu gust de miere,
Când alergam desculță,
Pe plaja asta întinsă,
Cu mâinile paralele cu cerul -
Ca o nălucă.

Râdeam și dansam,
De nimic nu-mi păsa;
Eram doar eu, cu umbra din noapte
Și era tot ce conta.
Pe atunci, viața
Se măsura prin zâmbete,
Iar inimile, dragele de ele,
Se umpleau doar cu iubire.
Copilă. Atât îmi spun -
Nimic mai frumos,
Nimic mai pur,
Decât să dau tot ce am în mine
Fără să țin măcar
O fărâmă pentru mine.

O, dulce copilărie,
Cât de vie te am acum în mine!
Când briza mi se joacă în păr,
Iar mâinile mă dor,
Căci încerc de atâta amar de timp
Să ating cu ele luna,
Măcar puțin;
Sau măcar o stea,
O micuță stea,
Pe care să o aduc aproape
De inima mea,

Acum, când simt pe buze
Un gust sărat,
Și mă răcorește nisipul sub tălpi;
Când valuri se aud, cum se sparg
Undeva departe,
Spre orizont,
În depărtate zări,
Când împlinirea-mi este
Tot mai aproape.

Poezie publicată în revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2020

joi, 16 aprilie 2020

SPUNE-MI, OGLINDĂ


Articol publicat în: Revista CADRAN, jurnal mureșean, nr. 4/2020

În ultima vreme, am avut timp să îmi fac ordine în multe locuri în care până acum am evitat să intru. Erau prea multe amintiri sedimentate unele peste altele și aveam o bănuială că va dura să fac ordine în ele. Acolo sălășluiesc „balaurii” veacurilor și era necesar să am curajul să îi înfrunt, sau să îi accept, ca parte din mine - și mai mult, să învăț să trăiesc cu ei, iubindu-i, pentru a le reduce dimensiunile și intensitatea focului, într-atât încât să devină nesimnificativi.
Totul cere timp, cam acesta este prețul universal; iar eu credeam că nu am suficient, pe care să îl aloc acestui aspect. De fapt, îmi era teamă de ceea ce aveam să întâlnesc: necunoscuta parte din mine.
Îmi era teamă că nu voi fi în stare să gestionez situația de acolo, că nu sunt încă pregătită. Îmi era teamă să dau de un altfel de mine, sau tot de aceeași, ale cărei laturi complexe nu am apucat să le cunosc - îmi repetam că nu este timpul, pentru că nu sunt pregătită, pntru că mai am multe de învățat și de experimentat, până a putea fi capabilă sa înțeleg ceea ce până acum era de neînțeles; sau am evitat, totul, din simplă comoditate.
Mulți dintre noi suntem în această situație absurdă, a comodității. Știți, ea ne împiedică să cunoaștem adevărul, ea permite să avem obloanele pe ochi, și totul, absolut totul, cu voia noastră.
Întregul proces al cunoașterii este unul anevoios, dureros, care are nevoie de multă iubire de sine și pentru semeni, și cere multe alte lucruri. Poate nu ajunge doar o viață. Poate am început de mult, mai demult - cine știe? Am abandonat, am reluat, am evitat, am înghețat totul pentru ca, mai apoi, să mă întorc în același punct, sau din când în când, spre toate părțile mele, cunoscute deja, dar evitate, sau necunoscute încă.
Mi-am dat seama că sunt un om cu o grămadă de defecte, dar port în mine un suflet mare, vechi, învăluit de sentimente mărețe și calități așa cum rar se întâlnesc. Sunt convinsă de faptul că suntem mulți în această situație și anume că ne apreciem după ani grei de „lupte” interioare.
Tot acest calvar mondial a avut și un impact pozitiv asupra mea: m-a obligat să stau, să nu mai alerg și să mă îndrept spre interiorul meu, spre interiorul familiei, spre ceea ce îmi dă putere și siguranță: iubirea și credința.
Dumnezeu a fost și este solicitat mult în ultima vreme - de mine, de noi toți.
Treptat, ne-am dat seama că oricâtă avere am poseda, oricât de mari am fi, oricât de frumoși am fi, În fața Lui suntem pe picior de egalitate cu cel sărac, mic și urât.
În fața Lui, pier toate figurile de stil, mai exact, artificiile cu care nu ne sfiim să ne împovărăm trupul și mintea.
În fața Lui, suntem egali și goi, dezbrăcați de orice haină cu care noi, voit, ne acoperim sufletul. În fața Lui, suntem exact ceea ce suntem: suflete pure.
Unii dintre noi ne-am întors în matcă, lângă El. Alții ne zbatem între două lumi, încă nu știm pe care să o alegem. Iar alții vom mai rămâne, pentru o vreme, mai puternici, mai frumoși, mai aproape de „formatul” în care ne-a lăsat El pe pământ, deci mai potriviți pentru misiunea noastră în acesta lume minunată care are atâta nevoie de noi! De NOI, energie și iubire, nu de roboți fără inimă și creier!
Este nevoie de noi, cei care, deși avem atât de multe defecte, am reușit, în această perioadă, ca în cel de-al 13-le ceas, să ne îndreptam spre noi și să ne regăsim, îmbrățișându-ne cu bucurie, și lăsând să iasă la suprafață bunătatea, calitățile din noi, acele aspecte valoroase pe care le-am ascuns de ochii noștri și ai întregii lumi.
În fața a ceea ce suntem, prea puțin mai contează cine ce am fost - necopți, imperfecți.
Să ne amintim de vremea ce va să apună, la un moment dat, doar ca pe o lecție, un punct de pornire spre un altfel de început și un prag de uitare parțială a ceea ce a fost.

Lacrimi se ascund în ochii tuturor,
Și în suflet mocnește un prea aprins dor
De rugă, de iubire și de pace,
Acum, în plin haos, când neputința-n inimi zace.

Din depărtări uitate, parcă din amintiri vagi,
Omenirea credința și-o întoarce.
Iar noaptea, când mințile adorm,
Sufletele omenirii își dau întâlnire, șezând fiecare pe o stea;

Astfel, din ceruri încep să răsune sonete,
Din cele mai grele arii, cele mai prețioase,
De îngeri pictate în tabloul vieții noastre pământene...
- Spune-mi, oglindă, tu ne vezi?