Ziua aceasta nu este "o duminică", așa, ca o zi oarecare, nici măcar ca o duminică oarecare, ci este pur și simplu duminică. Pentru mine, a șaptea zi din săptămână este specială; chiar dacă am făcut mereu câte ceva, am încercat, totuși, să fie acel gen de activități relaxante, de care avem atâta nevoie, dar atât de puțin timp.
Ne-am început ziua lenevind în pat, până mai târziu. Cumva, după ora 9, Dominic și-a terminat micul dejun. Eu mi-am băut cafeaua și mi-am aplicat o mască pe păr. Nu credeam că o să stau cu ea trei ore, dar așa s-a întamplat, pentru că... Ne-am apucat de făcut pâine!
Aveam de la mama o rețeta simplă și rapidă, așa că, spre încântarea lui Dominic, ne-am făcut de lucru cu mixerul.
Trebuia să o lăsăm o oră la dospit, timp în care am mai strâns prin bucătărie și am vorbit la telefon cu mamaia Angela și cu tataia Marinică. Oh, au avut loc multe dezbateri, cum ar fi problemele din țară privind sănătatea, politica, litoralul în acest an, educația copiilor noștri, ce mai fac porcii și rațele (întrebările lui Dominic), cum e vremea, etc.
În tot acest timp, a început să miroasă a aluat de pâine (creștea frumos sub ochii mei) și mi s-a făcut și mai dor de ei.
Mirosul de pâine îl asociez cu mirosul de scovergi, care mă conduce automat, în timp, în amintiri: diminețile în care eu, cu Isa și cu Ali (verii mei), ne trezeam după ora 8, poate chiar 9, iar mamaia era deja obosită. În toiul verii, se apuca de lucru pe la ora 5. Le dădea drumul animalelor pe bătătură, frământa aluatul pentru pâine, aluat din care ne prăjea și nouă "câteva" scovergi (un turn imens) pentru micul dejun. Iar noi ne trezeam tocmai în acea mireasmă îmbietoare. Desculți, în pijamale, ciufuliți și cu ochii mici din cauza somnului, mergeam în bucătărie. Mamaia manevra ca o artistă scovergile, în timp ce fredona câte o populară care se auzea la radio. Când ne observa, ne dădea bună dimineața și ne încuraja să ne apucam să mâncăm scovergile prăjite deja. Era și un borcan de dulceață alături. Mie mi-a plăcut mereu să le mănânc simple, sau cu o bucată de branză alături. Nu orice brânză, ci aceea uscată și sărată, de aproape că rămâne în gât la înghițire. Avea ea un borcan imens, unde erau mai multe bucăți scufundate în zer, primite de la cioban.
Deci scovergile doar cu acea telemea de oaie sunt prietene, să fie clar! :)
Mă gândeam că atunci, în acele vremuri, era normal ca femeile să mai facă pâine. Nu mereu, îmi amintesc că mai cumpăram și din magazin. Dar se făcea pâine suficient de des cât să nu îi uităm gustul de la o săptămână la alta.
Acum, însă, a trebuit să ne bată COVID 19 prin porți, să ne întoarcem în timp, la lucrurile simple și să învățăm să facem pâine, cu sau fără frământare, sau în aparatul special pentru pâine.
Ne-a zguduit el bine, astfel încât să ne îndreptăm atenția spre acele pliculețe, până nu de mult ignorate, pe care scrie "drojdie uscată", sau spre acele pachete de drojdie proaspătă din frigiderele magazinelor. Criza de drojdie ne-a obligat chiar să descoperim și cuvântul "maia"...
Tot acest virus ciudat ne-a obligat să ne cunoaștem. Să pătrundem în interiorul nostru și să ne împrietenim cu noi, cei uitați. Unii am fost plăcut surprinși de ceea ce am găsit în adâncuri, iar alții am dat peste balauri cu care a trebuit să facem pace.
E adevărat că ne-a distanțat de cei care nu locuiesc cu noi și că a aprins doruri imense în sufletele noastre, dar cred că era necesar, cumva să avem timp să ne cunoaștem noi între noi, cei care respirăm sub același acoperiș. Câți n-am fost străini, unii de alții?
Ne-a apropiat de copii și de partenerul de viață, dar am și trecut, probabil, prin diverse panici, temeri (la fiecare ieșire necesară din casă, de exemplu).
Și ne întrebăm toți, cum va fi, în continuare?
Cumva o fi, îmi raspund. Cumva mai bine. Sunt sigură că Dumnezeu va avea grijă să ne fie bine. Pe El mă bazez, nu pe școala online, măști, mănuși și distanțarea socială pe termen lung, că va fi vai de capul nostru!
P.S. Una peste alta, Dominic a făcut o pâine excelentă! :)
