ȘI EU MĂ ÎNTREB ADESEA

De ce îmbătrânim...?

Mă întreb retoric.

Observ cu coada ochiului un bătrânel care, cu mâinile tremurânde şi bolnave, poartă lupta integrării în cotidian, în viaţa socială.

Primul impuls este să ignor, să blochez suferința să ajungă la mine. Se numește egoism. Trebuie să-mi văd de treabă, va trece totul.

Și totuși... ochii îmi sunt deja ațintiți asupra lui. Simt cum mi se rupe sufletul în două, apoi în patru, apoi în opt, şi tot aşa, bucată cu bucată, se segmenteză.

Acest om trăieşte, deci este un consumator şi este dator pentru acest consum. Are facturi de plătit, cumpărături de bifat pe ordinea de zi şi oameni răi de înfruntat. Cu alte cuvinte, o nouă zi ce-i aparţine. O frumoasă zi în care, încă de dimineaţă, i-a zâmbit Soarelui şi i-a mulţumit lui Dummnezeu pentru viaţă.

Şi-a băut zilnicul ceai de muşeţel, urmat de un pahar cu apă şi un mic dejun plin cu vitamine pregătit de a lui iubită soaţă, apoi a ieșit pe ușă - multe sunt de rezolvat până la apusul soarelui!

Are de dat piept cu unii indivizi nepoliticoşi şi aerieni, care habar n-au despre valoarea şi istoria acestui om.

Şi totuşi... nenea ne răspunde tuturor zâmbind şi îşi vede de treabă. Începuse el o povestioară despre cum era odată... dar n-au fost urechi să-l asculte şi nici minţi să îl înţeleagă aşa cum ar fi vrut el.

Sunt multe, foarte multe sentimente şi emoţii care mă încearcă.

Nu le pot defini şi nici explica.

Simt doar că dacă aş da frâu liber simţămintelor, aş avea grijă de nenea. L-aş lua în braţe şi l-aş proteja de cei răi, dacă aş putea.

Şi la urma urmei, cine sunt eu să îi judec pe alţii?

Oare de ce îmbătrânim...?

De ce oamenii trebuie să treacă prin acest proces, înainte de a se reîntoarce?

Când mă voi linişti, îmi voi asculta interiorul. Poate acolo voi găsi răspunsurile în căutarea cărora cred că suntem toţi.