ABIS NESFÂRȘIT

E acel moment de liniște deplină
În care pot fi cu mine,
Iar îngerii intră pe fereastră, 
Pentru a dormi lângă mine,
În timp ce le vorbesc,
Cu ochii închiși, prin șoapte,

Fiind una cu totul din jurul meu,
Cu natura și iubirea - liniștea
Spartă de tălpile goale 
ce se scaldă-n râu,
Pășind alene, printre pietre: 
Eu, noaptea, peștii 
Și secvențele dintr-un film,
Prinse, pesemne, în fantasme
Ale propriei minți...

Ah, de-ar știi iarba
Ce firesc strălucește în lumina lunii!
Și de-ar cunoaște zbuciumul necontenit,
Când o clipă-mi pare cât o viață,
Ori întreaga viață îmi devine o clipă!
Ce știi tu, ce simt eu
E o mare, mare, enigmă...

Apoi inima își reglează ritmul vital, 
Învingătoare, din nou, peste opreliști –
Astfel că o respirație nouă mă poartă
Printr-un salt măreț spre nemurire,
Gustând doar puțin din abisul nesfârșit,
Atât cât să-mi ajungă într-o privire,
Când îmi plimb degetele pe gura
unui pahar cu vin.

Sursa foto: https://salcutawine.md/cum-sa-bei-vin-ca-un-profesionist/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2-3/2024 

Și în încheiere, o piesă minunată, pe care o prefer în varianta aceasta: