Deschide-ți mintea, apoi
sufletul și simte-l: adevărul tău.
Orice întrebare, orice frământare, orice trăire – toate, deci – își au la bază un adevăr, acea parte nealterată, nemodificată și nefiltrată a ceea ce există.
Aflarea sa, însă, e un proces interesant. Pare ușor să își deschizi mintea, dar la acest rezultat ajungi, de fapt, după alte subprocese. Ce sunt aceste subprocese? Eu le-am numit negocieri. Accept că mintea, ego-ul, are un rol minunat în viața mea de om; de fapt, ea nu este nimic altceva decât un mijloc suprem de apărare de ceea ce nu sunt pregătită să aflu și să simt. Conflictul interior (răfuiala) apare atunci când simt din toți rărunchii că sunt pregătită și îmi doresc din toată inima să cunosc, cu adevărat, ceva, iar ea blochează, de la atâta grijă ce îmi poartă.
Prin urmare, ea, mintea, nu-mi este dușman, ci protector. Un protector care, de cele mai multe ori, exagerează în îndeplinirea rolului său.
Atunci intervine negocierea. Îmi promit (îi promit) că va fi doar ceva, nu totul dintr-o dată, încât să mă dărâme; că vom fi bine amândouă, pentru că nu e ceva nou, ce nu pot duce, ci doar ceva ce am uitat; că vom fi tot aici, nu plec nicăieri și că e bine pentru noi să știm și să simțim ceea ce e, cu adevărat.
De multe ori și ea cere un „tribut” – insomnii, momente prea dese de veghe sau încercări, de peste zi. Are dreptate să mă pună la încercare, iar eu am dreptul să-i dovedesc că pot și că așa ne e bine.
Sufletul zâmbește, căci și ea, mintea, face pași timizi către el. Regăsirea e mai aproape și aerul dintre ei este mai dulce. Trăirea în adevăr e mai aproape.
Apar semnale la tot pasul – atunci când ești pregătit să evoluezi. Iar când semnalele apar, e important să le vezi, să le accepți și să ții cont de ele.
Neadevărul este o opțiune,la fel și viața mediocră. Complacerea în situații este cea mai ușoară, dintre toate.
În schimb, adevărul... el este, el există, pur și simplu, fără a depinde de tine. E traseul cel mai greu, punctat în această lume, pentru noi, omuleții-pioni din ea. Dar atunci când îl alegem, când îl recunoaștem și îl trecem nefiltrat prin minte, direct și pur, până în suflet, ei bine, atunci culorile lumii devin mai clare, chiar și atunci când ele se întrepătrund armonios, pentru a crea imagini și proiecții menite să ne bucure ochii.
Ce e adevărul, dacă nu chiar ființarea noastră în lume, în parteneriat cu iubirea?
Putem fi iubire, fără a fi autentici?
Putem fi autentici, fără a fi iubire?
Una din cele mai grele bariere în calea iubirii este aceea care nu permite manifestarea adevărului, în toate formele sale. Iubirea este mereu adevăr. Și câtă putere are să schimbe totul în lume, începând cu ochii ce o privesc! Câtă putere are să ne arate lumea, cu toate laturile sale, în toată splendoarea ei, atunci când suntem apți și deschiși să o percepem!
Schimbarea, așadar, sau cealaltă opțiune (decât aceea în care nu suntem bine) este mereu la o respirație distanță. Atât de aproape, încât o poți simți, adesea, cum te cheamă; iar chemarea ei îți dă fiori pe șira spinării, sau o stare de plutire. Nu știi ce e și dacă ar trebui să existe un asemenea moment ieșit din comun, pentru lumea ta, dirijată atent, de reguli.
Compar senzația aceasta de „nu știu ce e, dar îmi e atât de bine”, cu un zbor liber. Vei vedea unde te duce, căci aripile cunosc mai bine destinația, decât rațiunea care ar ridica bucuroasă, obstacole după obstacole în fața unui drum necunoscut.
Știu că e comod să bați pasul pe loc; dar din mișcarea asta, nu iese, până la final, un dans spectaculos. Pentru a fi memorabil și mulțumitor pentru sufletul tău, cred că ar trebui să fie cât mai liber, după cum simți. Asta nu exclude pașii ghidați, până într-un punct; dar partea finală, de glorie, să fie a ta. Să simți că tot ceea ce ai făcut, a meritat și că e ceea ce ți-ai dorit, cu adevărat. Adevărul tău.
Sunt multe principii de care e normal să ținem cont în viața aceasta de OM. Dar toate ar cădea, unul după altul, dacă fundația lor nu ar fi adevărul.
Așadar, îți ești dator să îl recunoști, indiferent în ce postură ești, acum, când citești aceste rânduri.
Doar... simte-te. Ești aici, pentru tine.
Când ți-ai vorbit ultima oară? Când te-ai ascultat? Când și cine te-a făcut să râzi din toată inima? Când ai simțit că ești...liber?
Răspunsurile, odată eliberate, sunt pași spre adevărul tău.
Orice întrebare, orice frământare, orice trăire – toate, deci – își au la bază un adevăr, acea parte nealterată, nemodificată și nefiltrată a ceea ce există.
Aflarea sa, însă, e un proces interesant. Pare ușor să își deschizi mintea, dar la acest rezultat ajungi, de fapt, după alte subprocese. Ce sunt aceste subprocese? Eu le-am numit negocieri. Accept că mintea, ego-ul, are un rol minunat în viața mea de om; de fapt, ea nu este nimic altceva decât un mijloc suprem de apărare de ceea ce nu sunt pregătită să aflu și să simt. Conflictul interior (răfuiala) apare atunci când simt din toți rărunchii că sunt pregătită și îmi doresc din toată inima să cunosc, cu adevărat, ceva, iar ea blochează, de la atâta grijă ce îmi poartă.
Prin urmare, ea, mintea, nu-mi este dușman, ci protector. Un protector care, de cele mai multe ori, exagerează în îndeplinirea rolului său.
Atunci intervine negocierea. Îmi promit (îi promit) că va fi doar ceva, nu totul dintr-o dată, încât să mă dărâme; că vom fi bine amândouă, pentru că nu e ceva nou, ce nu pot duce, ci doar ceva ce am uitat; că vom fi tot aici, nu plec nicăieri și că e bine pentru noi să știm și să simțim ceea ce e, cu adevărat.
De multe ori și ea cere un „tribut” – insomnii, momente prea dese de veghe sau încercări, de peste zi. Are dreptate să mă pună la încercare, iar eu am dreptul să-i dovedesc că pot și că așa ne e bine.
Sufletul zâmbește, căci și ea, mintea, face pași timizi către el. Regăsirea e mai aproape și aerul dintre ei este mai dulce. Trăirea în adevăr e mai aproape.
Apar semnale la tot pasul – atunci când ești pregătit să evoluezi. Iar când semnalele apar, e important să le vezi, să le accepți și să ții cont de ele.
Neadevărul este o opțiune,la fel și viața mediocră. Complacerea în situații este cea mai ușoară, dintre toate.
În schimb, adevărul... el este, el există, pur și simplu, fără a depinde de tine. E traseul cel mai greu, punctat în această lume, pentru noi, omuleții-pioni din ea. Dar atunci când îl alegem, când îl recunoaștem și îl trecem nefiltrat prin minte, direct și pur, până în suflet, ei bine, atunci culorile lumii devin mai clare, chiar și atunci când ele se întrepătrund armonios, pentru a crea imagini și proiecții menite să ne bucure ochii.
Ce e adevărul, dacă nu chiar ființarea noastră în lume, în parteneriat cu iubirea?
Putem fi iubire, fără a fi autentici?
Putem fi autentici, fără a fi iubire?
Una din cele mai grele bariere în calea iubirii este aceea care nu permite manifestarea adevărului, în toate formele sale. Iubirea este mereu adevăr. Și câtă putere are să schimbe totul în lume, începând cu ochii ce o privesc! Câtă putere are să ne arate lumea, cu toate laturile sale, în toată splendoarea ei, atunci când suntem apți și deschiși să o percepem!
Schimbarea, așadar, sau cealaltă opțiune (decât aceea în care nu suntem bine) este mereu la o respirație distanță. Atât de aproape, încât o poți simți, adesea, cum te cheamă; iar chemarea ei îți dă fiori pe șira spinării, sau o stare de plutire. Nu știi ce e și dacă ar trebui să existe un asemenea moment ieșit din comun, pentru lumea ta, dirijată atent, de reguli.
Compar senzația aceasta de „nu știu ce e, dar îmi e atât de bine”, cu un zbor liber. Vei vedea unde te duce, căci aripile cunosc mai bine destinația, decât rațiunea care ar ridica bucuroasă, obstacole după obstacole în fața unui drum necunoscut.
Știu că e comod să bați pasul pe loc; dar din mișcarea asta, nu iese, până la final, un dans spectaculos. Pentru a fi memorabil și mulțumitor pentru sufletul tău, cred că ar trebui să fie cât mai liber, după cum simți. Asta nu exclude pașii ghidați, până într-un punct; dar partea finală, de glorie, să fie a ta. Să simți că tot ceea ce ai făcut, a meritat și că e ceea ce ți-ai dorit, cu adevărat. Adevărul tău.
Sunt multe principii de care e normal să ținem cont în viața aceasta de OM. Dar toate ar cădea, unul după altul, dacă fundația lor nu ar fi adevărul.
Așadar, îți ești dator să îl recunoști, indiferent în ce postură ești, acum, când citești aceste rânduri.
Doar... simte-te. Ești aici, pentru tine.
Când ți-ai vorbit ultima oară? Când te-ai ascultat? Când și cine te-a făcut să râzi din toată inima? Când ai simțit că ești...liber?
Răspunsurile, odată eliberate, sunt pași spre adevărul tău.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 4/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu