NU, NU E...

Ușor.

N-a fost niciodată!

Dar e de-a dreptul splendid...

          De când e lumea și pământul, oamenii s-au aflat într-o continuă adaptare, evoluție (sau involuție, fiecare cu a sa părere).

Ideea e că nu s-a prea stat pe loc. Au muncit și au luptat pentru supraviețuire, pentru libertatea credinței, pentru bunăstare. S-a vrut mereu ceva. Iar asta înseamnă că au întâmpinat mereu greutăți – obstacole, piedici, goluri – în ceea doreau, în drumul pe care mergeau.

            Nici sa scrii nu e ușor.

Pare a fi un lucru banal: te așezi, mai nou cu laptoul/tableta în brațe, și dă-i înainte.

În realitate,însă, deși în fiecare zi ai multe gânduri care roiesc voiase prin cap, prin imaginație – pe care ai vrea sa le faci auzite, mai e ceva până a ajunge să te poți aduna și să fii apt pentru a le publica. 

Este, într-adevăr, frumos, să te audă oamenii prin cuvântul scris!

În acest fel, ei își pot imagina mii de variante ale vocii tale.

Ai gânduri dimineața, noaptea, la prânz, seara... Până aici, totul pare de vis.

Ei, dar timpul... Timpul și epuizare fizică, te fac să abandonezi aproape zilnic ceea ce îți place să faci, până când îți aduni toate puterile pentru a depăși blocajul.

Asta ca să nu mai spun că fiecare cuvânt este o responsabilitate, deși sunt gândurile tale și, aparent, pot lua orice formă.

Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze de fetele care, fiind în perioada de practică, luau uneori locul profesorilor noștri pentru câte o oră, și prezentau cu sufletul la gură lecția respectivă în fața unei clase de maxim 30 de elevi. Pentru persoana în cauză era un moment deosebit de important, de nou, frumos, dar în care trona responsabilitatea. Trebuia să fie în fața noastră tipul de viitor profesor-exemplu, inteligent, și iubit de elevi.

Același tip de emoție, însă de intensitate diferită, te încearcă și atunci când vezi că oamenii sunt interesați de cuvintele/publicările tale periodice. De fiecare dată, alte emoții.

Am promis, atunci când m-am apucat oficial de scris, că o voi face într-un mod responsabil, dar liber. Adică voi fi eu, cu gândurile și ideile mele. Faptul că îmi sunt citite scrierile nu mă va transforma într-un soi de profesoară, expertă într-ale vieții, iar motivul este unul simplu: fiecare își trăiește viața și o simte într-un fel unic. Eu nu pot trăi în locul altuia, cum nici altul nu poate simți în locul meu. Și nu în ultimul rând, mai am muuuulllte de învățat!

Cu toate acestea, când sunt plină energie pozitivă, pot fi un bun acumulator pentru cel căruia îi lipsește motivația în acea zi/perioadă; la fel de bine cum pot fi isterică când simt că mă depășesc prea multe lucruri în ziua respectivă. Vă asigur, în acel moment nu voi scrie! :)

Se transmit prea multe prin cuvinte, iar stările negative sunt cele care ar trebui primele eliminate atunci când îți asumi să publici ceva la care pot avea acces și alții.

Am spus la început că nimic nu e ușor.

Și n-am spus nimic nou. Știți asta prea bine și voi. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că e minunat sentimentul atunci când începi să culegi roadele efortului tău, când oamenii din jurul tău zâmbesc, când evadezi în natură, și când te redescoperi, când începi să te înțelegi și să percepi altfel libertatea...

Parcă totul devine un pic mai simplu când te accepți așa cum ești, și încetezi să te comporți așa cum vor alții...

Și totul devine deosebit, atunci când oamenii diferiți se acceptă unii pe alții, așa cum sunt...

ȘI DE CE N-AM RĂBUFNI, UNEORI?

Câți dintre noi n-am trecut, oare, prin N momente în care am simțit că ne fuge tot pământul de sub picioare?

Azi, când scriu aceste rânduri, sunt foarte calmă, liniștită, împăcată și fericită.

Acesta este momentul prielnic pentru a gândi și pentru a analiza un alt moment, poate mai greu, prin care am trecut și pentru a ne înțelege, pur și simplu.

Când suntem triști, supărați, nervoși sau deprimați, totul este altfel: noi, cei din jurul nostru, lumea în sine, culorile, gusul, mirosul...

Totul capătă o nuanță de gri, ca în poezia bacoviană.

Să vedem, la rece vorbind, cum ar trebui sa te comporți și cum te comporți, de fapt, în momentele în care simți că nu mai ai răbdare sau nu mai ai stare, că totul se îndreaptă spre anapoda, că rezolvările unor situații îți scapă, pur și simplu, printre degete, și că nu îți mai găsești locul în propria viață?

În jurul tău vezi doar chipuri mulțumite și care te sfătuiesc repetitiv să fii tare, să nu te lași, pentru că totul va fi bine - timp în care tu nu vrei altceva decât să te faci mic, mic, mic de tot, și să te pierzi în plapuma patului sau sub pat, dacă se poate.

Ce știu ei? Pe bune, de ce se amestecă?

Alții merg atât de departe încât îți recomandă să citești cărți motivaționale, pentru că acolo vei găsi răspunsurile pe care le cauți cu atâta îndârjire; că trebuie să zâmbești, să fii optimist, să te bucuri de soare, de ploaie, de faptul că trăiesti, că respiri.

La masele organizate în familie sau la întâlnirile cu prietenii, ai impresia că toți te compătimesc, ca în privirile lor căutătoare în ceea ce te privește, există milă...

Știi că au dreptate, că sfaturile lor sunt bune, dar și ei omit ceva: că în teorie toți suntem profesori.

În practică însă, tu vezi lucrurile în același mod cum le-am descris mai sus sau nu le vezi, nu mai vezi, nu mai auzi...

Cum rămâne cu sufletul tău, cu starea ta de amorțeală, cu lipsa de chef? Ce să mai spun de mintea ta care refuză să mai colaboreze în mod logic cu restul corpului, așa cum o făcea altădată?

În astfel de momente, simți că ai avea nevoie să fii lăsat în pace, să fii singur într-un spațiu deschis, în natură, în vârful unui munte, dacă se poate, și să strigi, să strigi cât poți tu de tare, cât te țin plămânii, până scoți din tine și ultima greutate pe care o ai pe suflet. Trebuie să te eliberezi, să i te confesezi naturii...

Iar apoi, epuizat fiind de atâta efort, ai nevoie de un umar pe care să-ți sprijini capul și să plângi, să plângi cu sughițuiri, pentru a cicatriza rana. Atât, doar un umar, și, eventual, o mângâiere pe creștet. Nu vrei ca persoana respectivă să îți vorbească, ci doar să fie lângă tine. Cel mult, îți poate adresa câte un „Șșșșștttt...Șșșttt”, așa cum mamele își liniștesc bebelușii după o porție de plâns.

Nu suntem nici nebuni, nici mai altfel, noi, cei care avem momente - sperăm cât mai rare - în care avem nevoie doar de ... liniște.

De regulă, sunt binevenite încurăjarile celor dragi și avem nevoie de ei fizic și psihic pentru a depăși momentele neplăcute; dar mai sunt și câteva excepții, în care tot ceea ce ne dorim se rezumă la timp și spațiu pentru a ne aduna, a ne reveni, a ne regasi și de a redobândi puterea de a merge mai departe.

Acela de mai sus este un scenariu interesant și discutabil.

Cu toate acestea, următorul lucru pe care trebuie să îl facem este să observăm de când suntem așa. Dacă aceste stări sunt permanente sau repetitive, atunci este clar că avem nevoie de ajutor specializat. Nu merită să mai treacă absolut nici o zi fără să ne dechidem în fața unui om capabil să ne înțeleagă stările și să ne ajute.

Dacă este peste putința noastră să depășim singuri momentele de acest gen, este indicat să ieșim la lumină - să scoatem capul din plapumă, cum s-ar spune.

De fapt, de ce să vorbim despre supărări când vara aceasta este atât de frumoasă, când ne aflăm în perioada concediilor, când oamenii se relaxează și primesc energie de la mare, de la munte...?

Poate cei care deja s-au întors din vacanță ar avea nevoie de întăriri sufletești (Yuuhhuu, I'm here!!!) ? Sau cei care tot o amână...? :))

CRETA. HELLO, MY FRIEND!

Miercuri, 13 iulie 2016, ziua lui Robi. Zburăm... zburăm departe, undeva unde totul e aproape perfect, unde cerul sărută pământul cu atâta pasiune, încât soarele le zâmbește localnicilor, iar ei, la rândul lor, își zâmbesc unii altora, și turiștilor pe care îi întânesc...

„Hello, my friend! Have a nice day, my friend!”

Grecia. Mai exact, Creta. De aceasta dată, am ales insulă și nu continent.

M-am trezit dis-de-dimineață agitată – mult mai agitată decât sunt de fel – și am început să mă învârt prin casă. Mă învărteam la propriu, chiar nu mai aveam nimic de facut, doar cu o săptămână înainte începusem să tot fac bagaje, să merg la cumpărături, sa împachetez, să fac curățenie prin casă (nu știu de unde obsesia asta de a lăsa casa curată înainte de a pleca undeva, ca mai apoi, când revin, să o găsesc plină de praf și să o iau de la capăt).

Aveam emoții, emoții mari. Urma să mă întânesc cu ea, cu marea.

Nu vreau sa par obsedată, siropoasă, sau exagerată, dar chiar iubesc marea. Plâng de fericire când o văd, și mă cuprinde o stare... pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Am așteptat această întânire cu sufletul la gură. Urma o săptămână petrecută în doi – noi doi, oamenii, și ea, marea cea frumoasă, cea misterioasă, care ne umple inimile de bucurie.

Aegean. O companie de care suntem foarte mulțumiți. Care ne-a dus și ne-a adus cu bine :)

Dupa 2 ore de zbor, alte câteva ore petrecute prin aeroport – du bagajul, ia bagajul – iată-ne, Creta, am ajuns! Mai exact în Gouves, la 17 km de Heraklion.

Ne-am admirat hotelul, unul frumos, de altfel, însă cu tot confortul necesar și un personal drăguț și amabil, doar am tras cu ochiul spre piscinele puse la dispoziție și am fugit spre mare! Cui îi pasă de piscină, de mâncare, de băutură? Acelea mai puteau aștepta. Proritar era acum să mergem să întânim marea...

Cam așa arată o după masă în care nu-ți mai pasă de nimic...

Așa, ca de ziua soțului meu. Un vin local foarte bun.

Am ajuns pe plaja undeva pe la orele 17.30. Ne așteptau aproape 3 ore de bălăcit și lenevit, sub soarele acela binecuvântat. Era ziua soțului meu... Și de ziua lui mi-a dăruit marea. Iar eu... cizme de motor.

Joi, 14.07.2016. De dimineață am avut întânire cu o angajată a agenției care s-a ocupat de noi pe parcursul sejurului, pentru a alege excursiile opționale în care urma să mergem, să cunoaștem și mai bine Grecia asta frumoasă.

Cu toată inima, am ales două excursii, fiecare fiind pentru o zi întreagă: vineri – Insula Gramvousa și Laguna Ballos; iar duminică – insula Santorini...

Aceasta era o zonă în apropiere de noi, unde nu se făcea plajă pentru că erau multe pietre.

Încă albi dar fericiți pentru că am ajuns acolo unde ne-am dorit.

Aici aveai toate motivele să zâmbești :)

Eram ușor gândită. A fost a doua oară când m-am fentat de una singură în Grecia. Am cerut „lemonade” și mi s-a adus Fanta de lămâie...

Vineri, 15.07.2016 – Insula Gramvousa și Laguna Ballos

Cred că o pozele din lagună reflectă cel mai bine starea mea de spirit din acel moment: eram fericită, la început de concediu, într-un loc pe care nu greșesc deloc și nu exagerez când îl descriu ca fiind pur și simplu un paradis, sau cel puțin, o parte din acesta.

Mai întâi am fost pe insula Gramvousa:

Încă nu știu să fac selfie, dar vă rog să apreciați tentativa de turban din capul meu :D

Plaja din Gramvousa era plina de pietre și pietricele dar apa... superbă!

Apoi ne-am îndreptat spre Ballos:

Înapoi pe vaporaș, așteptând să văd laguna cea vestită

Pe când admira mai bine marea, nevasta îl terorizează cu pozele... 

Locul unde am fost lăsați să explorăm împrejurimile era divizat cam în 3 părți: marea, apoi laguna cu apa mică și caldă, și iar marea. 

Aici era o parte din mare...

Laguna Ballos. O splendoare...

După porțiunea aceasta de uscat, era a doua parte din mare, unde era și vaporul nostru.

La îmbarcarea pe vapor (în drum spre lagună) ni s-a făcut tuturor turiștilor câte o poză personalizată, iar turiștii puteau opta pentru cumpărarea sa, dacă erau mulțumiți, sau o puteau lăsa acolo, nu era nici o supărare.

Bucuroși, ne-am cumpărat acea poză, pentru că ne-a plăcut la nebunie.

Însă laguna ne-a vrut pe noi ca amintire. Nu știu cum s-a întâmplat, cum am reușit, ce am făcut sau ce n-am făcut, însă am pierdut poza aceea, cel mai probabil când am traversat laguna, cu bagajul în spate, în drum spre mare...

Încă am un gol în suflet, dar nu sunt supărată. Daca ea ne-a vrut... Îi lăsăm acel cadou cu mare drag, pentru imaginile din acest spațiu feeric și sentimentele care mă încercau când ochii nu mai știau spre ce parte superbă să privească.

Noi doi și picioarele :)

Sâmbătă – program cuminte, de stat la plaja din fața hotelului, bălăceli muuuulllteee în valurile mari și frumoase ale mării, plimbări pe faleză, somn de după masă, iar plajă și iar odihnă, și, printre ele, încântarea papilelor gustative cu mancarea grecească, care e de-a dreputul minunată: bogată în fructe și legume, multă brânză feta (favorita mea), multe măsline, și peste tot oregano (care e condimentul meu preferat).

Carnea... am înțeles de la Robi că era foarte gustoasă, deci putem spune că da, grecii știu să gătească, și știu să mănânce sănătos, fără să exagereze.

O pisi prietenoasă, dar care se mișca într-una și n-am putut să-i fac o poză mai clară.

Duminică: ei bine, Santorini. Greu te-am ajuns, dar a meritat. A meritat să îndurăm 6 ore de mers cu vaporul (3 ore dus, 3 ore întors), pe o mare cam agitată, cu un vas mare, dar care se clătina în toate direcțiile... Palizi, amorțiți, ciufuliți, epuizați. Cam așa am pășit pe această insulă, care ne-a energizat de îndată. 

Cum arăta Santorini în acel moment? Ei bine, soarele strălucea cu toată puterea lui pe un cer albastru-profund, iar arhitectura acestei insule (care se zărea odată ce autocarul urca spre vîrful insulei) ne-a lăsat pur și simplu fără cuvinte, ne-a obligat să abandonăm starea ciudată în care ne aflam. Mai mult decât atât, forfota din străduțele înguste, cu pereți înalți, ne îndruma să ținem pasul cu ceilalți turiști pentru a explora cât mai repede și cât mai mult din minunățiile de pe această insulă. 

Cam așa arătau străduțele înguste

Noi am vizitat două orașe: Oia și capitala insulei - Fira. Ce aș putea spune despre acestea? Am hoinărit prin ele cu gura căscată. Nu-mi puteam imagina că voi apuca să văd în această viață atâta frumusețe adunată la un loc.

Culorile predominante în această insulă sunt alb, albastru, negru și maroniu-roșcat. 

În poza de mai sus, în spatele meu se vede un vulcan activ. Sper să stea cuminte multă vreme, pentru a permite cât mai multor oameni dornici să viziteze ceva special, să ajungă pe insula Santorini.

Pe această insulă se fac niște vinuri excelente (din cauza vânturilor puternice, vița-de-vie nu este sprijină pe pari, pentru a crește în sus, ci este lăsată la pământ, să se extindă într-o formă circulară), se poate admira cel mai frumos apus de soare, și.. este o insulă foarte scumpă, asta cred că e bine să menționez. Multe celebrități grecești și internaționale au trecut pe aici, pentru a filma videoclipuri sau secvențe din filme renumite, unele chiar și-au achiziționat vile impunătoare, atât de mult s-au îndrăgostit de această insulă. Ghidul ne-a spus că o astfel de celebritate este tocmai Angelina Jolie.

Mă bucur că am ales insula Creta pentru lăfăit la soare și la plajă, unde nisipul este fin, plajele întinse și apa numai bună de scăldat, iar insula Santorini a rămas pentru o vizită de o zi întreagă. Cred că a fost mai mult decât suficient. Plajele acestei insule sunt pentru cei care vor ceva diferit, nu sunt foarte întinse, și nici fine, fiind o insulă vulcanică. Dar este de-a dreptul spectaculoasă și poate fi aleasă, cu siguranță, ca destinație pentru un concediu întreg - pentru cei care vor ceva mai aparte.

Drumul de întoarcere în Creta a fost lung și... lung, dar a meritat! Mă îmbărbătam uitându-mă la pozele care au imortalizat frumusețea insulei Santorini. Nu eram în cele mai bune toane, dar știam că merită să fac un ultim efort, să rezist până ajung pe uscat. Apoi stările ciudate și amețelile provocate de mare vor trece, că doar toate trec.

Așa a și fost, cu mențiunea că luni dimineața, tavanul încă se învârtea. Deci valurile imaginare încă își făceau de cap. Acesta este „monstrulețul”: 

Dar mulțumim din suflet întregului echipaj pentru că am ajuns cu bine pe uscat. :)

Luni și marți – zile de plajă, cumpărături de suveniruri, plaja din nou, plimbare... Odihnă, cu alte cuvinte. Stăteam la plajă, ne aruncam în valuri, și amandoi rămâneam cu orele în apă și uitam de noi.

Dar mintea mea nesuferită deja se gândea la plecare, în loc să mă lase să mă bucur cu totul, de tot ceea ce încă aveam: marea, aveam marea în ochi, în suflet, în sânge. 

Miercuri, dis-de-dimineață. Ultimul mic dejun, ultimul răsărit de soare în Creta, ultimul expresso savurat pe terasă în timp ce unii turiști super-entuziasmați, proaspăt cazați, se îndreptau spre plajă. Lacrimi în ochi... lacrimi multe. Părți din sufletul meu acesta mare rămâne în multe locuri din lume, locuri în care am fost și care m-au impresionat. Dar el se regenerează, în timp.

Însă până atunci, până se întâmplă asta, o mică parte din el lipsește.

Iar eu încă simt mirosul mării... încă simt briza cum îmi mângâie părul, încă simt soarele cum mă încălzește.

Încă simt marea, mai vie ca oricând, prin colțul meu de suflet care a rămas în Creta, rupt din aproape-întregul care acum s-a întors în dulcea noastră Românie...

Deasupra Greciei

O insuliță. Încă în Grecia...

În apropiere de România.

România :)