FANTASME

Îți bat la ușa inimii când crezi că cerul e senin;
Îți rup sigiliile păcii sufletului năvălind cu nori negri și furtuni;
Sunt ele, cele pe care le lași să se piardă și fugi o viață întreagă apoi,
Doar ele - fantasmele trecutului ce lasă urme în noroi,
Căci nu le vezi, ci doar le simți
ca pe niște pietre de moară asezate pe pieptul tău ce nu te lasă să respiri,
Noaptea, când credeai că somnul îți va fi dulce,
Sau ziua, când ai vrea să îți spui cuiva durerea dar ramai fără voce
Căci cuvintele îti pier, pe margine de buze
Iar ochii - ți seacă de lacrimi și de amar...

Vrei sa fugi din nou și te afunzi în codru, tot mai adânc;
Ce crezi tu, că scapi din nou?
Nu știi de e vocea lor sau ești și tu năluc...
Rădăcina groasă a unui copac devine brațul pe care îl aștepți de consolare,
Foșnetul frunzelor sale îți oferă acum alinare,
Iar razele lunii îți mângâie creștetul
Al fantasmelor urlet îndepărtând pentru o clipă
De sufletul tău cel timorat prea din vreme
Nemaicontând de au fost toți, ori numai tu de vină...

Fantasmagorice stele împodobesc cu mândrie cerul
Nu mai știi până unde e real și unde începe basm,
Căci nemărginit este eterul -
Acela în care ai vrea să te pierzi,
Să nu mai auzi și să nu vezi,
Nimic altceva decât iubirea pură
Despre care vorbea un mare poet, aceea de sub clar de lună...
Și mai mult decât atât, aceea ce inundă
Aceea ce purifică corpuri, vieți și suflete
Acea iubire ce sugrumă ale fantasmelor țipete...