FRAGMENT

Întunericul se lasă peste case și noaptea își găsește lăcaș în sufletele oamenilor. Pare-se că e negru tot și că nu poți păși prin bezna, însă, vezi tu, stelele și luna îți luminează calea, iar tu poți merge, fiind călăuzit de ele.

Dai de un altfel de tine, te împiedici de el și îți amintești că e o parte din tine pe care ai ascuns-o în adâncuri, atunci când ai avut curajul să te lepezi, să renunți la acel tu... Un el, sau o ea. Orice ar fi fost, era un fragment sau un capitol care ți-a făcut rău și de care ai decis să te desprinzi. 

Așadar, simți că ai ajuns din nou în punctul de pornire, deși lumea nu mai arată chiar ca atunci. Să fie din nou un atunci, sau acel atunci era, de fapt, noaptea de acum...?!

Vă așezați pe jos, pe pământul rece, spate în spate și constați că sunteți doi străini, că prăpastia dintre voi e atât de adâncă încât absoarbe tot... Înghite cu lăcomie toate cuvintele goale dintre voi care par a forma o oarecare conversație. Să fie un dialog fără subiect principal sau doar un monolog al amândurora... În care fiecare vorbește, dar nimeni nu asculta?

Hăul infernal dintre voi te face să îți dai seama că , deși credeai că el e un al doilea tu, în realitate sunteți precum magneții care se resping.

E doar un timp relativ, și doar o prăpastie imaginară , care, deși imaginară fiind, în esență ți-a înghițit și sufletul și orice urmă de strălucire din tine. Și atunci... Cumva îngreunat, dar mai ușor ca niciodată, te ridici, te scuturi de lacrimi și pleci fără să mai privești la spatele de care până nu de mult, te-ai sprijinit crezând că îți aparține și că e în regulă pentru tine sa faci asta. 

Așadar, o iei pe poteca nopții, luminată de lună și de stele, și înaintezi. Apoi te pierzi în pădurea aceea bogată de care pana nu de mult îți era cumva frică, dar în care știi că acum îți vei regăsi pacea și asta e tot ceea mai contează...

P. S. îți mulțumesc, I, pentru imaginea minunata!